Moulin Rouge

movieposterdb.com

Moulin RougeGlobul de Aur, Screen International European Film Award (acordat de European Film Academy), nom. Oscar, nom. BAFTA, nom. César pt. film străin

Film muzical, Australia-SUA, 2001
Regia: Baz Luhrman – nom. Globul de Aur, nom. BAFTA pt. regie, nom. BAFTA pt. (co)scenariu
Cu: Nicole Kidman – Globul de Aur, nom. Oscar

2 premii Oscar [6]
3 premii Globul de Aur [6]
3 premii BAFTA [12]

“Într-un Paris 1900 şovăind între Fellini şi Berkeley, un boem dramaturg britanic se amorezează de o ofticoasă dansatoare pariziancă. O ‘damă cu camelii’ dansînd, fără antren, ‘cancanul’, orgie de culori într-un ‘musical’ postmodernist, care-şi asimilează toate semnele genului cu excepţia emoţiei şi freneziei. Fastul şi amploarea strivesc dar, în ciuda efectelor speciale uluitoare, concepţia filmului rămîne, evident, teatrală ca şi morala sa rudimentară: ‘Nu te îndrăgosti niciodată de o femeie care se vinde!’.” (Dicţionar universal de filme, 2002)

Moulin Rouge este un musical ce revigorează musical-ul. Doldora de energia MTV-ului şi a operei rock, îşi revitalizează rădăcinile – opereta şi spectacolul de cabaret. […]

Regizorul Baz Lurhmann e un postmodernist îndrăgostit de ideea filmului ca spectacol, a spectacolului ca butaforie, ca artificiu, ca gesticulaţie de scamator – un vîrtej de înflorituri care nu-i menit să-ţi abată atenţia de la truc, făcîndu-te să crezi într-un miracol, ci să scoată în evidenţă trucul, lăsînd miracolul să vină de la sine. E kitsch? Oho, cît cuprinde! Şi camp – secvenţa în care maestrul de ceremonii (Jim Broadbent) şi ducele obsedat de curtezană cîntă în duet Like a Virgin (da, cîntecul Madonnei) e o ilustrare ideală a acestei estetici. Dar este un kitsch exuberant, afişat cu bravură, kitschul unui talent pentru care bunul gust ar însemna o formă de represiune. Şi miracolul se produce, filmul trece dincolo de kitsch. Din tot artificiul îşi creează o emoţie reală. Pare numai un joc, o celebrare a culturii pop, a suprafeţelor subţiri şi eclatante. Dar unele melodii şi versurile lor sînt puse în contexte care le intensifică emoţiile şi le adaugă profunzime. Miracolul vine din cîntece, care dau viaţă personajelor. Ele sînt ceea ce cîntă că sînt şi o cîntă cu atîta pasiune încît nu mai par stereotipe. Nicole Kidman, care adesea nu reuşea să comunice cu spectatorul (juca admirabil şi totuşi părea scoasă de curînd de la congelator) e aici o prezenţă dogoritoare. Şi pe Ewan McGregor îl ajută chiar încordarea perceptibilă a vocii sale, efortul pe care îl face ca să cînte corect: e înduioşător.

Unora nu le place Moulin Rouge. Poate că felul cum îşi exhibă povestea siropoasă, kitschul rococo şi teatralismul luxuriant îi derutează. Sau poate că sînt atît de neobişnuiţi cu musical-urile încît, atunci cînd actorii încep să-şi cînte replicile, se simt traşi pe sfoară (‘Ce bazaconie de film mai e şi ăsta?’). Dar cred că filmul va deveni clasic (practic înainte de-a se termina). Şi e un compendiu de cultură pop.” (Andrei Gorzo, Dilema, nr. 456)

“Un film a cărui producţie durează patru ani este, să recunoaştem, un fapt de excepţie. […] Moulin Rouge este, indiferent de ‘calificativul’ pe care i-l acordăm, indiferent de atitudinea noastră de acceptare ori de respingere, un film ieşit din tiparul comercial acreditat oficial: lipsesc exploziile, sîngele apare în prea puţine cadre şi nu se revarsă în efluvii ce împînzesc ecranul, genurile policier şi sf nu sînt amintite nici măcar în glumă, acţiunea poate fi rezumată în trei cuvinte, iar suspense-ul pare a nu fi fost inventat încă. O manieră nonconformistă, provocatoare de abordare a unui subiect uşor desuet (v. şi sursa de inspiraţie pe filiera ‘Dama cu camelii’/’Traviata’) constituie premisa esenţială a discursului cinematografic. Specularea la maxim a discrepanţei dintre clasicitatea, cuminţenia, previzibilitatea epică, pe de o parte, şi ‘obrăznicia’, iureşul limbajului vizual, pe de alta, creează o atmosferă tumultoasă pe al cărui fundal se desfăşoară iubirea fără viitor dintre vedeta clubului de noapte Moulin Rouge, Satine (Nicole Kidman, impecabilă în ipostaza de divă curtezană a sfîrşitului de secol 19) şi tînărul scriitor Christian (Ewan McGregor, seducător prin spontaneitate, naturaleţe). […]

Savoarea peliculei constă şi în referinţele ori citatele detectabile la cele mai diverse paliere, în cele mai neaşteptate momente, de-ar fi să amintim numai intertextualismul muzical ce cuprinde în paralel sau mixat operă, pop, swing, tango, cancan. […]

Meritul lui Baz Luhrmann este acela de a impune o perspectivă personală asupra poveştii (re)prezentate, asupra personajelor, obligîndu-ne la o interpretare-receptare integral subiectivă. Moulin Rouge nu se adresează cîtuşi de puţin minţii şi ca atare judecata sa conform unor criterii rigide, pre-existente nu-şi are rostul. Moulin Rouge a fost conceput cu dorinţa deliberată de a solicita publicul din punct de vedere emoţional. Astfel încît răspunsul nostru trebuie să conţină explicit o apreciere ce ţine de posibilitatea/imposibilitatea noastră de a fi impresionaţi afectiv. Pe scurt, vom spune că Moulin Rouge este un film seducător realizat cu talent, cu multă muncă, cu o viziune coerentă ce transpare din întreg discursul cinematografic. Şi, nu în ultimul rînd, să notăm că Moulin Rouge poate fi ‘citit’ şi ca o pastişă a epocii noastre: o lume mereu agitată pînă la pierderea identităţii (v. scena de prezentare a clubului ca metaforă a unui întreg univers cu siluete ale căror contururi devin din ce în ce mai estompate); un spaţiu în care comerţul predomină pînă la saturaţie, în care ‘I’m a material girl’ nu este numai o melodie a Madonnei (cu haz citată în film); o lume a aparenţei în care sentimentele se află totdeauna în spatele cortinei (aici atît la propriu cît şi la figurat) ori într-o ieftină cameră de hotel cinic intitulat ‘L’amour’.” (Miruna Barbu, România literară nr. 17/2002)

“Cînd Fred Astaire începea să danseze, tot ce era mai greoi în tine şi-n lume, toate forţele care te stînjeneau şi te cocoşeau şi te aplatizau îşi suspendau acţiunea; cîntecul şi dansul exprimau atît de mult, în frivolitatea lor – toate stările de spirit pe care n-ai ştiut să le prelungeşti – şi păreau să vină atît de uşor, încît simţeai că poţi şi tu, te simţeai cool. După Moulin Rouge şi Chicago se vorbeşte despre renaşterea musical-ului, dar nu regăsesc acel spirit. Filmele astea au totul în afară de graţie.” (Andrei Gorzo) (Dilema, nr. 545, 12-18 septembrie 2003)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat: