Charles Chaplin

Primul cineast total, “singurul geniu pe care l-a dat cinematografia”, în opinia lui G.B. Shaw, nemuritor prin Charlot – “Prinţul Tăcerii”, care “a luat o pînză ieftină şi cu gesturi nervoase a poftit secolul XX înăuntru” (Marin Sorescu), “acest Moliére al cinematografului e o rezultantă a timpurilor noastre.” (Camil Petrescu) “Comediile lui Chaplin, împotrivindu-se degradării subiectului în obiect, au contribuit la progresul umanităţii mai mult decît multe tratate pretenţioase de etică şi pedagogie.” (Henri Wald)

Statisticienii spun că fiecare film din cele 80 ale lui Chaplin a fost vizionat, în medie, de trei sute de milioane de spectatori. A primit Oscarul special la prima ediţie din 1929 “pentru geniul şi multilateralitatea sa (scenarist, actor, regizor şi producător)“ concretizate în Circul (1928) şi Oscarul onorific în 1971 “pentru inestimabila contribuţie la transformarea cinematografului în arta acestui secol”. În 1975 a fost înnobilat de regina Marii Britanii.

„Chaplin nu a întruchipat întotdeauna un vagabond; în multe dintre filmele sale, personajul lui era chelner, funcționar de magazin, ajutor de scenă, pompier sau alte roluri asemănătoare. Personajul lui ar putea fi mai bine descris drept neadaptatul esențial: respins de societatea bine stabilită, ghinionist în dragoste, descurcăreț în toate, dar nepriceput la ceva anume. Era, de asemenea, un supraviețuitor, lăsînd mereu în urmă necazurile trecutului, îndreptîndu-se nepăsător către alte aventuri. Farmecul vagabondului era universal: publicul îi adora obrăznicia, lipsa de infatuare, primitivismul degajat, cavalerismul neașteptat și optimismul în fața necazurilor. Unii istorici au găsit urme ale originii vagabondului în copilăria dickensiană a lui Chaplin, în timp ce alții au sugerat că personajul își avea rădăcinile în mottoul mentorului lui Chaplin: ‘Fiți melancolici, domnilor, fiți melancolici!’.” (Enciclopedia Britannica)

„Adevăratul geniu al lui Chaplin nu stă în burlesc, în comedia în sine (dei printre păcatele tinereților sale figurează cîteva nestemate de acest gen), cît în melodramă, pe care a adus-o la perfecțune. Într-o lume care rîde-plînge, personajul lui Chaplin este un fel de cuceritor în zdrențe și melon.” (A. Bădescu)

„Chaplin rămîne emblematic și profetic în filmele sale. Problemele sesizate sînt reale. Iar soluțiile apelează la fondul uman bun al sufletelor omenești. În orice individ există o zonă sensibilă, unde, odată atins, omul se înduioșează, devine mai binevoitor. Într-acolo țintesc peliculele marelui vagabond. Hohotele de rîs nu pot să camufleze melancolia care se așterne peste afectele spectatorului odată ce reprezentația ia sfîrșit.” – Teofil Stanciu

„Opera cinematografică a lui Ch. Chaplin, ca orice operă de artă, este strâns legală de existenţa intimă a creatorului. Adică, ea este în toate împrejurările expre­sia autobiografiei sale, dar nu a celei cantitative, exterioare, adică a evenimentelor, a întâmplărilor, a împrejurărilor etc. la care a luat parte sau a fost martor, ci a celei interioare. În acest sens, şi opera cinematografică a lui Ch. Chaplin este autobiografică.” – Mircea Dumitrescu

“Chaplin este singurul artist care, în orice sală de cinema din lumea asta, îi face să rîdă, să plîngă și să gîndească pe copiii cei mai zglobii laolaltă cu adulții cei mai mohorîți. Chaplin nu e doar Cinema, nu e doar film, nu-i o problemă de gust, e un barometru supranatural al bunătății și răutății din univers. El este o măsură a rezistenței noastre morale, a puterii noastre de înțelegere. Nu o dată mi-am judecat semenul după cum îl privește și după cum vorbește despre Chaplin.” (Radu Cosașu) (Dilema veche, Nr. 321, 8-14 aprilie 2010)

Filme:

Piciul (1921)
Goana după aur (1924)
Circul (1928)
Luminile orașului (1930)
Timpuri noi (1935)
Dictatorul (1940)
Domnul Verdoux (1947)
Luminile rampei (1952)