Pulp Fiction

Pulp Fiction – Palm d’Or la Cannes, Marele premiu la Stockholm
Comedie neagră, SUA, 1994
Regia: Quentin Tarantino – Oscar pentru (co)scenariu original, Premiul pentru regie la Stockholm
Cu:
John Travolta – Premiu la Stockholm
Samuel L. Jackson
Uma Thurman

Fenomen de box-office: film independent realizat cu un buget de 8 milioane dolari care încasează peste 212 milioane de dolari.

“Cinematograful nu va mai fi niciodată acelaşi după ‘Pulp Fiction’, filmul la care Quentin Tarantino se gîndea demult, de pe vremea cînd lucra la un magazin obscur de închirieri casete din Los Angeles şi vedea numai filme de serie B. Extrem de ingenioasa poveste a unor personaje bizare, amuzante şi, din unele puncte de vedere, înfricoşătoare, a relansat cariera lui John Travolta, l-a făcut star pe Ving Rhames, a primit Palme d’Or la Cannes; scenariul lui Tarantino (care apare în film) a fost premiat cu Oscar şi Globul de Aur, iar detaliile, alegerea actorilor, dialogurile şi coloana sonoră, care au creat un adevărat curent cultural în rîndul publicului, fac astăzi obiectul a nesfîrşite discuţii între fani.” (PRO TV Magazin)

“Despre peliculă, din 1994, cînd a fost realizată, şi pînă acum, se tot vorbeşte. În genere, de bine: o dată, pentru că a reciclat ingenios procedee ţinînd îndeobşte de aşa-numita junk culture; a doua oară, pentru că l-a relansat pe John Travolta în mod eficient (cel puţin pînă la recentul, colosalul eşec al acestuia cu Battlefield Earth); a treia oară, pentru că l-a scos la lumină cu adevărat pe Quentin Tarantino care, e drept, a scăpat Oscarul pentru cel mai bun regizor, dar a fost desemnat într-un sondaj realizat de Sunday Times în aprilie 1995 al şaptelea regizor al tuturor timpurilor, înaintea lui Martin Scorsese, Orson Welles şi Stanley Kubrick. Reuşita este tocmai pe potriva lui Tarantino şi a declaraţiei sale, conform căreia metoda pe care o aplică în cinematografie este de a fura cîte o idee de la fiecare film făcut vreodată.” (Dana Gheorghe) (Observator cultural 52)

“Gloanţele zboară în toate părţile, morţii ucişi cîteva cadre mai devreme revin ca şi cum nu s-ar fi întîmplat nimic, o drogată în comă este readusă la viaţă injectîndu-i-se adrenalina direct în inimă – totul este excesiv şi ‘tralala’ în filmul-cult al lui Quentin Tarantino, copilul teribil al cinematografului made in USA şi ‘palmedorizat’ la Cannes, Franţa, în Europa. Din acest exces – aplicat formei – şi din această citire alandala a ‘maculaturii de doi bani’ s-a născut un stil (Stilul Q.T.) şi pulpomania care, ne place sau nu, a făcut şi mai face ravagii în lumea cinematografică de pretutindeni (pînă-ntr-acolo încît prima sa victimă este chiar el, Quentin T.!…) Există momente antologice (vezi twistul dansat de Uma Thurman şi John Travolta, ‘readus la viaţă’ ca actor graţie acestui film în care interpretează un personaj-zombie), există dialoguri antologice şi există, mai ales, curajul sinucigaş de a lua în răspăr clişeele filmelor de acest gen, făcînd să ţîşnească ‘poezia hemoglobinei’… P.F. = Somnul de veci al cinefiliei postmoderne – filmul obligatoriu pentru cine vrea să înţeleagă cinematograful de azi!” (Alex. Leo Şerban) (Dilema 270)

“Pulp Fiction îşi merită faima, premiile cîştigate (Palme d’Or la Cannes în 1994, Oscarul pentru cel mai bun scenariu original) şi controversa creată în jurul lui. E o satiră, şi în acelaşi timp un omagiu adus culturii pop şi în special acelei categorii cinematografice şi literare cunoscută ca pulp fiction – ficţiunea ieftină, violentă, bazată pe senzaţional, atrăgînd prin pitorescul personajelor din lumea interlopă, prin limbajul dur şi prin masacrele descrise în amănunt. Tarantino, care a lucrat ca vînzător într-un magazin de casete video, cunoaşte mai bine decît oricine stilul şi mecanismele narative ale acestui gen de material. El are şi o inteligenţă satirică inimitabilă, o imaginaţie flamboaiantă, o plăcere de a povesti şi un talent de a găsi detaliul şocant, incidentul care ne ia prin surprindere, replica sau ciudăţenia de comportament care atrage atenţia asupra unui personaj. S-au mai  văzut poveşti despre un boxer mituit ca să se lase doborît, dar care, din orgoliu, îşi omoară adversarul în ring, devenind astfel ţinta tuturor ucigaşilor plătiţi din oraş. Cunoaşteţi şi povestea mafiotului lipsit de anvergură care într-o seară iese în oraş cu iubita şefului său…Dar ceea ce face Tarantino cu aceste subiecte ‘clasice’ de pulp este imprevizibil, uneori şocant şi adesea foarte amuzant.

Ar trebui adăugat că poveştile lui Tarantino, cu toată inventivitatea lor, nu sînt pentru toate gusturile: lumea descrisă în film e amorală şi contestatarii lui Tarantino l-au acuzat că, spre deosebire de Martin Scorsese, nu arată nici o urmă de compasiune pentru victimile nevinovate ale violenţei. Ceea ce în filmele cu gangsteri ale lui Scorsese este o viziune terifiantă a răului din marile oraşe – o viziune aproape religioasă în intensitatea ei – devine la Tarantino o comedie a ororilor, macabră şi ultraviolentă. Tarantino nu are conştiinţa catolică a lui Scorsese. Cu temperamentul său exuberant, el ne invită să rîdem de ucigaşii din Pulp Fiction, să rîdem, alături de el, de banalitatea răului.” (Andrei Gorzo) (Noul Cinema, nr. 4/1998)

“Ingenios în construcţia dramatică, jonglînd cu timpul în aşa fel încît al doilea volet se dovedeşte a fi, cronologic, primul, iar mijlocul – fuga lui Willis cu Medeiros pe motocicletă – e de fapt finalul, ceea ce îngăduie resuscitarea personajului lui Travolta, tripticul realizatorului înfăţişează, cu oarecare ironie, maculatura literară (‘pulp!’), lăsînd o penibilă impresie de lungime (trei ore) şi exces de violenţă. Filmul şochează prin estetizarea ororii sau tratarea ei sub unghi umoristic.” (Dicţionar universal de filme, 2002)

“Tarantino e un regizor uitat într-un magazin de jucării şi care vrea să se joace toată noaptea. Ca şi Cetăţeanul Kane, Pulp Fiction este construit atît de nonlinear, încît îl poţi vedea de zece ori şi nu eşti în stare să-ţi aminteşti ce urmează. Acţiunea se întoarce asupra unor lucruri deja povestite, urmărind cîteva fire narative împletite între ele despre nişte personaje din lumea intrigilor, crimei, trădării, o lume în care nu există oameni normali şi nici zile obişnuite.” (Roger Ebert) (Cinema… un secol şi ceva, 2002)