Cele 400 de lovituri

Cele 400 de lovituri / Les 400 coups
Dramă, Franța, 1958
Regia: François Truffaut

“Un băiat de 12 ani, nesupravegheat și neînțeles nici de părinți, nici de profesori, ajunge delincvent. Intenționînd să realizeze “o combinație de neorealism cu realism pur și simplu și cu sentimente personale” (Gilbrt Salachas), Truffaut “se dovedește a fi deja un cinast clasic, care reușește să facă să țîșnească poezia dintr-un stil și un univers prozaice” (Joël Magny). Împreună cu primele două filme ale lui Claude Chabrol (Frumosul Serge și Verii) și cu filmul de debut al lui Jean-Luc Godard (Cu sufletul la gură), Cele patru sute de lovituri marchează explozia Noului Val și impresionează prin autenticitate, sinceritate, capacitate de a portretiza și de a surprinde esențialul.” (Cinema…un secol şi ceva, 2002)

“Încetul cu încetul, filmul s-a sistematizat într-un fel de cronică a adolescenței, în special a vîrstei de treisprezece ani care este o răscruce grea. Am ales acest subiect, pentru primul meu film, pentru că sînt mai la largul meu cu copiii decît cu adulții. Și firește mă simt mai la largul meu să redau o situație pe care am cunoscut-o nu de mult. În sfîrșit, adolescența este un subiect puțin explorat în cinema și de mari resurse.

400 de lovituri nu este un film autobiografic, dar m-au inspirat anumite împrejurări ale existenței mele.” (François Truffaut) (Pierre Leprohon, Maeștrii filmului francez, 1969)

“Reacția principală a reprezentanților “Noului val” este legată de condiția autorului de film, revendicînd-o întîi în articole, pentru că, după cum bine se știe, majoritatea regizorilor din această grupare au mai întîi critici de cinema. Se paote vorbi, așadar, de un stil al aspirației auctoriale la mai toți, dar parcă aceasta este ilustrată cel mai bine la François Truffaut la care se pot distinge cu claritate două faze și două filme corespondente ale unei evoluții specifice. Prima, de care ne ocupăm aici, ar fi reprezentată de Cele patru sute de lovituri, unde subiectivitatea, expresia personală, cum o numea Claire Clouzot, ține îndeosebi de latura autobiografică, de existența autorului în familie și în societate, și mai puțin de voința sa de manifestare filmică, profesională, stilistică în ultimă instanță, definită, în faza a doua, printr-o comparație ingenioasă cu poncifele cinematografului american, demontate în Noaptea americană. Primul film dă imaginea sociologică a formării personajului – cineast deghizat în autorul total de film – în vreme ce al doilea conține deja atitudinea filmică, stilul unei polemici, și totodată al unei iubiri față de un anumit cinematograf american.” (Ioan Lazăr, Teme și stiluri cinematografice, 1987)

Roger Ebert: „Francois Truffaut’s „The 400 Blows” (1959) is one of the most intensely touching stories ever made about a young adolescent. […] Truffaut’s film is not a dirge or entirely a tragedy. There are moments of fun and joy (the title is an idiom meaning „raising hell”). One priceless sequence, shot looking down from above the street, shows a physical education teacher leading the boys on a jog through Paris; two by two they peel off, until the teacher is at the head of a line of only two or three boys. The happiest moment in the film comes after one of Antoine’s foolish mistakes. He lights a candle to Balzac, which sets the little cardboard shrine on fire. His parents put out the flames, but then for once their exasperation turns to forgiveness, and the whole family goes to the movies and laughs on the way home.”

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: