Chicago

Chicago – Oscar, Globul de Aur
Film muzical, SUA-Germania, 2002
Regia: Rob Marshall – nom. Oscar, nom. Globul de Aur
Cu:
Catherine Zeta-Jones – Oscar, nom. Globul de Aur
Renée Zellweger – Globul de Aur, nom. Oscar pt. rol secundar
Richard Gere – Globul de Aur pt. rol secundar

6 premii Oscar [13]
3 premii Globul de Aur [8]

“Chicago face un spectacol muzical de înaltă clasă dintr-o opinie joasă despre natura umană. Peisajul şi atmosfera morală – închisoarea, avocatul corupt, haita de reporteri de afară, împerecherea fierbinte şi periculoasă a epitetelor ‘feminin’ şi ‘fatal’, voinţa de a scăpa de sărăcie cu orice preţ şi convingerea că preţul unei vieţi omeneşti nu e mare lucru – toate acestea sînt îndatorate literaturii pulp fiction pe care America a produs-o în timpul Marii Crize, şi filmului noir, care s-a inspirat din această literatură şi a purificat-o. Dar sarcasmul brutal al spectacolului (scris de John Kander şi Fred Ebb, şi prezentat pentru prima dată pe Broadway în 1975, în regia lui Bob Fosse) bate pînă-n zilele noastre, cînd celebritatea este pe cale să devină unul din drepturile cetăţeneşti fundamentale – dacă n-o ai, probabil eşti victima unei erori, ai toate motivele să turbezi şi să omori pe cineva. După cum cînta Richard Gere – omul care adesea a fost bănuit că ştia prea bine cum vine treaba asta – ‘cîtă vreme le iei ochii, de unde să ştie că n-ai talent?’ […] Cînd Fred Astaire începea să danseze, tot ce era mai greoi în tine şi-n lume, toate forţele care te stînjeneau şi te cocoşeau şi te aplatizau îşi suspendau acţiunea; cîntecul şi dansul exprimau atît de mult, în frivolitatea lor – toate stările de spirit pe care n-ai ştiut să le prelungeşti – şi păreau să vină atît de uşor, încît simţeai că poţi şi tu, te simţeai cool. După Moulin Rouge şi Chicago se vorbeşte despre renaşterea musical-ului, dar nu regăsesc acel spirit. Filmele astea au totul în afară de graţie.” (Andei Gorzo) (Dilema, nr. 545, 12-18 septembrie 2003)

“E un musical cu o desfăşurare de forţe impresionantă, cu nume de prim rang – Catherine Zeta-Jones, Renée Zellweger şi Richard Gere –, impecabil realizat, dar care nu reuşeşte să transmită nici o emoţie. E frumos şi rece ca un bibelou, îl priveşti, îi recunoşti frumuseţea şi nu simţi nici un pic de căldură. Poate pentru că e un film făcut prea ca la carte, cu o dorinţă ostentativă de a fi corect, de a fi nominalizat la Oscaruri, de a cîştiga multe dintre ele şi nimic altceva. Asta în ciuda multor dialoguri/versuri inspirate şi a unui umor negru foarte reuşit.” (Laurenţiu Brătan) (22, Nr. 710, 14 – 20 octombrie 2003)

“Filmul acesta e ca un western în care nu există good guys; are de toate (vedete, muzică, dans, Oscaruri etc.), dar nu are suflet… Şi nici un şlagăr pe care să-l fluieri la ieşire – ceea ce, pentru un musical, este o performanţă! Există un număr – în film – care defineşte ‘spiritul’ lui: ‘Razzle-dazzle’. Adică ‘ia-le ochii, zăpăceşte-i, fă-i praf!’ Nu există nici o secundă care să nu asculte de acest îndemn. Chicago este puţin Cabaret, puţin All That Jazz, puţin Dancer in the Dark… În locul geniului, multă meserie. Montaj, coregrafie, costume, lumini – toate asudă din greu pentru a da impresia că ceea ce se vede este nou, original, nemaivăzut. Dar nu este. Chicago este un film calculat la milimetru, care-şi poartă virtuozitatea ca pe o medalie. Atît de sigur pe efectele sale încît devine vulgar. E ca Maddona legată la ochi, cu arma-ntr-o mînă şi balanţa în cealalta: ‘Everybody Comes to Hollywood’…” (Alex. Leo Şerban) (România literară, nr. 41, 15 – 22 octombrie 2003)

Roger Ebert: „Chicago continues the reinvention of the musical that started with „Moulin Rouge.” Although modern audiences don’t like to see stories interrupted by songs, apparently they like songs interrupted by stories. The movie is a dazzling song and dance extravaganza, with just enough words to support the music and allow everyone to catch their breath between songs. You can watch it like you listen to an album, over and over; the same phenomenon explains why „Moulin Rouge” was a bigger hit on DVD than in theaters. […]

Chicago is a musical that might have seemed unfilmable, but that was because it was assumed it had to be transformed into more conventional terms. By filming it in its own spirit, by making it frankly a stagy song-and-dance revue, by kidding the stories instead of lingering over them, the movie is big, brassy fun.”