Truman Show

truman-show

Truman Show
Dramă, SUA, 1998
Regia: Peter Weir – nom. Oscar
Cu:
Jim Carrey – Globul de Aur (dramă)
Ed Harris – Globul de Aur şi nom. Oscar pt. rol secundar

3 premii Globul de Aur [3]
[3] nom. Oscar

“Povestea unui om care trăieşte, 24 de ore din 24, într-un serial de televiziune. Doar atît că nu ştie; nu i-a spus nimeni că lumea lui simplă, însorită şi prietenoasă are o particularitate sinistră: nu-i reală.” (Andrei Gorzo)

“Pînă unde ne poate invada mass-media vieţile? De unde această maladivă atracţie pentru emoţiile prefabricate oferite de televiziune? Iată întrebări care, grefate pe clasicele teme ale manipulării, moralităţii jocului de-a Dumnezeu sau falsificării realităţii, învecinează The Truman Show celor mai bune romane ale regretatului Philip K. Dick.” (Cristian Lăzărescu)

“’The show must go on.’ Cei o mie de ochi ai doctorilor Mabuse ai zilelor noastre sînt camerele de luat vederi de tot felul şi toate dimensiunile, ascunse unde nu te duce mintea, în spatele oglinzii din baie, în piatra bombată a inelului de nuntă. Eroul lui Fritz Lang controla conştiinţa colectivă. Personajul-regizor al show-ului din Truman… impune imaginarului colectiv cea mai la îndemînă hrană: viaţa oamenilor aşa cum este ea, luată direct din stradă, din intimitatea caselor, numai bună de digerat. Trebuia să se ajungă şi aici. În imensa maşinărie de montat divertismente a cinematografului american se produce cîte o breşă ce ne pune pe gînduri. Răsar din cînd în cînd filme care fără a fi neapărat capodopere, pun punctul pe i de parcă ar fi fost create în colaborare cu teoreticienii audiovizualului: nu mai trăim în epoca imaginii pur şi simplu, ci în cea a spectacolului, a ecranului, a micului ecran, un Moloh ce înghite laolaltă viaţă şi moartea. Televiziunea care ne învaţă în fiecare moment cum să ne vindem experienţa oricare ar fi ea, penibilă sau glorioasă (totul este să fie povestită fără pudoare), televiziunea care vrea să ne transforme în naţiuni de cîştigători este astăzi un soi de Big Brother într-o variantă liber consimţită de audienţă. Privirea lui bate peste tot nu pentru a manipula, ci pentru a culege tot ceea ce poate deveni show. […] Un film ca Truman Show este extensia paroxistică, metaforică, a acelor reality-shows după care alerga Victoria Abril în Kika lui Almodovar, motorizată, cu un echipament futurist desenat de Gaultier şi o cameră de luat vederi ce ţîşnea din casca de motociclist. Mirosea de la distanţă scandalul, încăierarea, murdăria şi, cu puţin noroc, avea parte chiar şi de un viol transmis în direct. Nu contează unde e înfipt aparatul, în creier sau într-un copac, totul este să fie conectat cu piaţa (citeşte studioul) ce va desface marfa cea mai ieftină: viaţa altora. Atenţie însă: chiar în Truman Show, pe unul dintre panourile publicitare de pe o stradă se află scris, ca din întîmplare: ‘It could happen to you.’.” (Magda Mihăilescu) (Cinema, decembrie 1998)

“Filmul iese mai bine povestit decît văzut. E genul de idee generoasă care poate entuziasma intelectuali şi critici atîta vreme cît rămîne în stadiul de sinopsis. Un joc mental drăguţ şi interesant de explorat la o bere. Pe ecran însă, vedem că avem de a face cu o instigare la revoluţie, scrisă chiar de poliţia secretă. Trădată tocmai de patosul şi grandilocvenţa ei. […] Periodic, Hollywood-ul simulează remuşcarea şi produce autocritici de pus la dosar. Truman Show e din stirpea anunţurilor-sperietoare puse pe pachetele de ţigări. Inutile, ineficiente şi servind drept scuză/justificare: ‘Noi i-am avertizat, sîntem acoperiţi. Ce mai vreţi?’ Încercînd din răsputeri să fie ‘profund’ (vezi secvenţa intervenţiei televizate a creatorului serialului), filmul frizează o sumedenie de nemuritoare teme foarte dragi criticii (relaţia autor-personaj, demiurg-‘luceafăr’, societate-individ, bla-bla-bla). Dar asta nu cred că poate sau că trebuie să-i acopere ipocrizia fundamentală.” (Şerban Alexandrescu) (Cinema, decembrie 1998)

“Filmul ‘The Truman Show’ – o parabolă a puterii televiziunii de a contraface lumea reală – ne arată că divertismentul ‘în direct’ poate înlocui cu succes realitatea, iar demarcaţia dintre cele două nu mai este nici măcar necesară. Personajul principal al filmului, Truman Burbank, este adoptat la naştere de un conglomerat mass-media care angajează doi actori să-i interpreteze părinţii. Astfel, Truman îşi trăieşte întreaga viaţă, fără să ştie, urmărit zi şi noapte de mii de camere de filmat, ascunse peste tot. Viaţa este un serial de televiziune transmis în direct – serial care, aşa cum spune producătorul, ‘oferă speranţă şi bucurie şi inspiraţie milioanelor de telespectatori’. Şi asta pentru că publicul s-a plictisit să privească nişte actori interpretînd emoţii false. Simulacrul unei realităţi crude, nedramatizate, constituie un divertisment mult mai interesant.

În film, ordinea simbolică este deja stabilită: realitatea este o construcţie, iar Truman, la început inocent, devine brusc conştient că este subiectul conspiraţiei prin care i se înregistrează şi consumă în direct viaţa. Ulterior, cuprins de paranoia şi avînd confirmarea intrigii care-i determină existenţa, Truman evadează din ordinea simbolică a filmului, în realitatea ‘mai reală’ de dincolo de platou, aceea a publicului imaginar şi real al filmului ‘The Truman Show’ – o construcţie virtuală ca şi cea din care a plecat. […]

Timpul pe insula lui Truman este unul singur – este timpul momentului, unde viitorul este condensat în prezentul repetat la nesfîrşit. Telespectatorii sînt fascinaţi de viaţa lui Truman pentru că aceasta îi scoate din cauzalitatea propriilor vieţi, care se desfăşoară în timpul istoric, şi-i proiectează în eternul prezent al experienţei comune în faţa ecranului televizorului, pentru a trăi voyeuristic istoria simulată a vieţii lui Truman. Ironia filmului este că Truman are o existenţă mult mai plictisitoare decît ar putea fi vreodată cea a telespectatorilor săi; dar, aşa cum observă Patrick O’Donnell, pentru public, hazardul şi repetiţia sînt componentele perene, contradictorii ale aşa numitei ‘istorii reale’.” (Mihaela Constantinescu, Post / postmodernismul: Cultura divertismentului)

Rogert Ebert: „I enjoyed „The Truman Show” on its levels of comedy and drama; I liked Truman in the same way I liked Forrest Gump – because he was a good man, honest, and easy to sympathize with. But the underlying ideas made the movie more than just entertainment. Like „Gattaca”, the previous film written by Niccol, it brings into focus the new values that technology is forcing on humanity.”

Wikipedia: „In 2008, Popular Mechanics named The Truman Show as one of the 10 most prophetic science fiction films. Journalist Erik Sofge argued that the story reflects the falseness of reality television. „Truman simply lives, and the show’s popularity is its straightforward voyeurism. And, like Big Brother, Survivor, and every other reality show on the air, none of his environment is actually real.” He deemed it an eerie coincidence that Big Brother made its debut a year after the film’s release, and he also compared the film to the 2003 program The Joe Schmo Show.”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: