Moartea domnului Lăzărescu

Moartea domnului Lăzărescu – Un Certain Regard la Cannes
Dramă, România, 2005
Regia: Cristi Puiu
Cu: Ion Fiscuteanu

A fost inclus în primele 10 filme ale anului, în SUA de către New York Times și în Franța de Les Inrockuptibles.

“Cel mai lung film de la Cannes 2005 – Moartea domnului Lăzărescu, de 2 ore şi 34 de minute – a fost recompensat vinerea trecută cu Marele Premiu al secţiunii ‘Un certain regard’ în care a concurat. Cristi Puiu (regizorul şi, totodată, coscenaristul filmului – alături de Răzvan Rădulescu) a primit distincţia din mîinile cineastului american Alexander Payne. […] Inspirîndu-se dintr-un caz real, Puiu & Rădulescu au lăsat în urmă faptul divers, punîndu-ne faţă în faţă cu adevărul ultim al condiţiei umane: orice om moare singur. Filmul are o intensitate a intimităţii cu care cinematograful românesc nu s-a mai întîlnit, fiind, de fapt, o ‘piesă de cameră’ purtată cu maşina Salvării. Nu este (aşa cum s-ar crede) o ‘demascare’ a sistemului medical, ci o coborîre în infernul suferinţei, o trecere Dincolo asistată, neputincios, de halate albe.” (Alex. Leo Șerban) (Ziarul de duminică, Nr. 21 (252), 27 mai 2005)

“Desigur că Moartea Domnului Lăzărescu vorbeşte despre criza, birocraţia şi nepăsarea din spitalele româneşti şi-n general despre deriva societăţii româneşti de astăzi. El reuşeşte să vorbească însă despre problemele fundamentale ale oamenilor de pretutindeni şi dintotdeauna. […] Finalul e unul dintre cele mai bune văzute în cinema de mult timp încoace. E la fel de natural ca tot restul filmului, aruncîndu-l puţin într-o zonă de ciné-vérité. Întregeşte un parcurs, rotunjeşte un film care e ridică deasupra a 99% din creaţia românească din toate timpurile. […] Tandemul Cristi Puiu – Răzvan Rădulescu a dat cinematografului românesc un film-eveniment, iar Cannes-ului 2005 ‘unul dintre cel mai bune filme ale acestei ediţii’, cum îmi spunea un francez la-nchiderea festivalului, unde filmul a obţinut Premiul Un certain regard.” (Laurențiu Brătan) (22, Nr. 812, 27 septembrie – 3 octombrie 2005)

“Puiu nu este ceea ce s-ar putea numi un ‘stîngist’, un exploatator al sentimentului mizeriei naţionale ori (în cazul filmului de faţă) un critic al sistemului medical. Exagerările tipologice şi dramatismul răsunător nu îl interesează. Preferă ‘cinematograful direct’ (ca cel dezvoltat în jurul mişcării “Dogma ‘95”), urmărirea cvasidocumentară, aparent neimplicată a realităţii necosmetizate, surprinse cu camera portabilă, în cadre relativ lungi, dominate de planuri medii, cu intervenţii minime de montaj, evitînd programatic sistemul cîmp-contracîmp. Alege subiecte simple, dezvoltate linear şi cu final previzibil, enunţat chiar din titlu; răsturnările spectaculoase de situaţii nu îl atrag. Urmărirea în filigran a faptului mărunt, angrenarea intimă a reflexelor ce compun universul vizibilului cotidian (apăsat bidimensional în pendularea dintre kitsch şi automatismele vieţii), o compasiune bine cenzurată în observarea decrepitudinii, comicul de limbaj grefat pe tragismul situaţiilor (‘aşa, ca o melancolie, doamnă!’) sînt coordonatele sale stilistice esenţiale. […] Evitînd naturalismul şi vulgaritatea, dar şi orice recurs metafizic, filmul lui Cristi Puiu este o călătorie spre capătul nopţii, o melopee dulce-amăruie, lucidă a anonimatului printre oameni, a degenerescenţei, singurătăţii şi morţii.” (Elena Dulgheru) (Adevărul literar şi artistic, Nr. 788, 4 octombrie 2005)

“Jocul actorilor e motivat mai degrabă psihologic decît diegetic cu toate că nu e timp să construieşti personaje (repet, chiar în contextul acestor crochiuri, prestaţia thespiană se apropie de perfecţiune). Alt atribut: fără excese expresioniste, temperat către minimalist, drama e întotdeauna mai acută cînd personajele par nereceptive şi insensibile la ea. Tot la capitolul mizanscenă merită adăugat zvonul neverificat că regizorul a folosit doar lumină naturală (adică cea existentă în locaţie) şi faptul observat că decorurile sînt natural-sordide, nu urîţite artificial cu toată fauna de kitschuri disponibile.” (Alexandra Olivotto) (România literară, Nr. 27, 13-19 iulie 2005)

“Cel mai important film românesc de la Reconstituirea (1970) lui Lucian Pintilie încoace, Moartea domnului Lăzărescu de Cristi Puiu, are în pre şi în postgeneric cîte un cîntecel de prin anii ’60, interpretate ambele de Margareta Pîslaru. Ambele sînt un mic ajutor sau un reper pe care autorul ni-l oferă, pentru descifrarea temei, a ideii şi a savorilor secrete ale acestui al doilea lungmetraj al său, care a dat ceva de furcă unor comentatori din ţară şi din străinătate, la festivalurile la care filmul s-a plimbat glorios, înaintea premierei bucureştene din 22 septembrie crt. (cu care intră în circuitul comercial şi care-l datează filmografic. […] E altceva şi altfel decît corul pioneresc ‘Noi, în anul două mii / Cînd nu vom mai fi copii…’, din filmul debutantului de-acum trei ani Cristian Mungiu, Occident. Şi parcă totuşi similar, ca şi cum între protagoniştii noului val regizoral ar exista unele rime, în scrutarea trecutului din prezent, rime pe care ei fie le ignoră, fie le neagă explicit. Cert e însă că, prin releul acestor date structurale ale filmelor, avem şanse să ne apropiem de ele ca filme, nu ca vehicul tematic utilitar şi egalizator cu n-are importanţă care alt produs de resort sau media.” (Valerian Sava) (Observator cultural, Nr. 31 (288), 29 septembrie – 5 octombrie 2005)

“La Moartea domnului Lăzărescu nu m-a interesat atît moartea, cît murirea. Am realizat că, de fapt, cînd murim, murim cu poveştile altora în cap, în mod inevitabil. Poate doar dacă eşti singur sau dacă se întîmplă să mori în somn sau dacă este un factor de circumstanţă moartea devine mai spectaculoasă decît altele… Dar dacă se întîmplă să mori înconjurat de oameni, mori cu poveştile lor în cap, pentru că îşi spun poveştile, tu le asculţi şi toată identitatea ta, toate lucrurile pe care le-ai adunat o viaţă întreagă, toate lucrurile care te definesc pe tine ca individ dispar aşa. Şi dacă te duci, iei cu tine povestea ăluia din faţa ta. Nu-i povestea ta, dar în acelaşi timp te duce la povestea ta. În final, sîntem, cumva, condiţionaţi de cuvinte, de comunicare verbală. De-asta spun tot timpul că Moartea… este un film despre comunicare. Lipsă de comunicare, comunicare, whatever… Mi se pare că sîntem atît de condiţionaţi de comunicarea cu ajutorul cuvintelor, încît uităm (şi nici măcar nu avem cum să recuperăm asta) că există şi alte forme de a comunica. Uităm că mai putem comunica şi altfel şi nu sîntem atenţi la celelalte semne.” (Cristi Puiu) (Observator cultural, Nr. 31 (288), 29 septembrie – 5 octombrie 2005)

Roger Ebert: „It lives entirely in the moment, seeing what happens as it happens, drawing no conclusions, making no speeches, creating no artificial dramatic conflicts, just showing people living one moment after another, as they must.

Note: The man’s full name is Dante Remus Lazarescu. Dante wrote of the circles of hell. Remus was a co-founder of ancient Rome, killed by his twin. Lazarescu reminds us of Lazarus, who was lucky enough to find someone who could raise him from the dead.”