Șoferul de taxi

24 Iulie 2017

Şoferul de taxi / Taxi Driver – Palme d’Or la Cannes, BAFTA, nom. Oscar
Dramă, SUA, 1976
Regia: Paul Schrader – nom. Globul de Aur pt. scenariu
Cu:
Robert De Niro – nom. Oscar, nom. Globul de Aur
Jodie Foster – BAFTA pt. rol secundar şi BAFTA – Most Promising Newcomer, nom. Oscar

3 premii BAFTA
[4] nom. Oscar
[2] nom. Globul de Aur

Un fost combatant în Vietnam, introvertit şi singuratic, devine şofer de taxi în New York, unde, influenţat de violenţa şi mizeria din jurul său, comite o crimă.

“Am încercat să creez un erou existenţialist, inspirat din Sartre şi Camus, şi să-l transplantez în contextul american. Un om care nu înţelege ce i se întîmplă, dar pornirile lui distructive, în loc să se îndrepte împotriva propriei sale persoane, aşa cum se întîmpla în Europa sau în Japonia, se îndreaptă împotriva celorlalţi. E un fenomen tipic american.” (Paul Schrader) (Cinema… un secol şi ceva, 2002)

“Intenţionînd să creeze o imagine put documentară a realităţii, filmul prezintă New York-ul ca pe ‘o hazna poluată, taxiul lui Travis Bickle fiind ca un batiscaf, din care eroul vede tot gunoiul şi toată mizeria care îl obsedează: prostituate, drogaţi, maniaci, străzi murdare, violenţă fără sens’ (M. Dempsey).” (Cinema… un secol şi ceva, 2002)

“Travis Bickle este omul-oglindă al Oraşului, placa sensibilă pe care se impresionează continuu imaginile danteşti ale acestuia. Acest introvertit atît de nedefinit este judecat după aparenţe sau este luat drept ceea ce nu e. De fapt, Travis e un nomad agresat, bruftuit, gonit, care în final îşi asumă rolul de înger exterminator.” (Michael Henry) (Cinema… un secol şi ceva, 2002)

“Filmul e influenţat stilistic de expresionismul lui Fritz Lang, de realismul rece şi distant al lui Robert Bresson, dar şi de violenţa din filmele de groază ale lui Roger Corman.” (Cinema… un secol şi ceva, 2002)

“Ironie lucidă şi incisivă într-un polar social cu totul original. Intenţional, solo pentru un singur personaj, şofer de taxi care priveşte sceptic fauna pasagerilor. Dar adevărata vedetă devine Jodie, într-un rol de cocotă infantilă, cu o expresivitate care-l eclipsează chiar pe De Niro. Pentru a acumula o maximă tensiune, Scorsese favorizează cadrul cu compoziţie restrînsă, sprijinit pe un punct de fugă: fereastra, un ecran, o deschidere perpetuînd, ca spaţiu de bază, interiorul taxiului.” (Dicţionar universal de filme, 2002)

Roger Ebert: „This utter aloneness is at the center of „Taxi Driver,” one of the best and most powerful of all films, and perhaps it is why so many people connect with it even though Travis Bickle would seem to be the most alienating of movie heroes. We have all felt as alone as Travis. Most of us are better at dealing with it.”

Anunțuri

Călăuza

16 Iulie 2017

Călăuza
Film fantastic, URSS-Germania, 1978
Regia: Andrei Tarkovski

Aventura a trei bărbaţi – Călăuza, Savantul şi Scriitorul – care pătrund într-o zonă ciudată şi interzisă, unde se spune că dorinţele cele mai puternice pot deveni realitate. Elementul fantastic serveşte aici unei incursiuni în conştiinţa umană. Critica a revelat filiaţia dostoievskiană a operei, precum şi reflectarea problematicii contemporane de tip ecologic. Dar mai presus de aceasta s-a remarcat înscrierea acestui film în permanenţele universului etic şi filozofic al cineastului:

“Indiferent dacă sînt bune sau rele, filmele mele sînt, în ultimă analiză, despre un singur lucru : manifestarea extremă a credinţei în datoria morală şi lupta pentru aceasta. [ … ] Mă interesează un erou care merge pînă la capăt, fără să ţină seama de nimic, pentru că numai un asemenea om poate izbîndi.”

“Cel mai metafizic film pe care l-am văzut vreodată.” (Ştefan Gaie, Universitatea Oradea)

“…limbajul ‘Zonei’, care este limbajul vieţii însăşi – limba, în care Creatorul vorbeşte cu noi prin viaţă. Aceasta este, poate, cea mai inegalabilă calitate a cinema-ului lui Tarkovski (care, de asemenea, ţine de stilul său cinematic unic de un ritm incredibil de lent): el observă limba vieţii, ca şi cînd ar încerca în acest fel ‘să audă’ limba lui Dumnezeu.” (Internet: Andrei Tarkovsky’s Cinema of Spirituality)

Underground

18 Martie 2017

UndergroundPalme d’Or la Cannes
Comedie neagră, Franţa-Iugoslavia, 1995
Regia: Emir Kusturica

“Alegorie excepţională despre falsitatea comunismului şi destrămarea Iugoslaviei, “un pamflet împotriva propagandei şi a manipulării. O parabolă universală purtată pe umerii unor personaje puternice: Marko gangsterul «respectabil», Nataljia actriţa, Blacky tipul idealist, Ivan paznicul grădinii zoologice. Toţi în acelaşi circ, sub bombele naziste, apoi sub dictatura lui Tito.” (François Gorin) (Cinema… un secol şi ceva, 2002)

“Prin lipsa lui de măsură, prin violenţă, prin ironia crudă şi prin acea nostalgie pentru o epocă de aur plină de inocenţă, acest film dezvăluie cu o extraordinară inventivitate ceea ce noi de regulă numim  «suflet slav».” (Serge Grünberg) (Cinema… un secol şi ceva, 2002)

Sunetul muzicii

31 Decembrie 2016

the-sound-of-music

Sunetul muzicii / The Sound of Music – Oscar, Globul de Aur
Film muzical, SUA, 1965
Regia: Robert Wise – Oscar, nom. Globul de Aur
Cu: Julie Andrews – Globul de Aur, nom. Oscar

5 premii Oscar [10]
2 premii Globul de Aur [4]

“Povestea familiei melomane Trapp în casa cărora o guvernantă a adus tandreţea şi echilibrul. Iubirea romantică dintre căpitanul văduv şi guvernanta pasionată de educaţia celor şapte copii se întretaie cu aluzia la problema fierbinte a rezistenţei antinaziste, iar superbul fundal al Tirolului îl supune pe spectator de la prima fotogramă. Muzica lui Rodgers şi Hammerstein şi cuceritoarea expansivitate a lui Andrews, strălucind în trupa policromă a copiilor, desăvîrşesc efectul.” (Dicţionar universal de filme, 2002)

Erou din întîmplare

6 Noiembrie 2016

hero

Erou din întîmplare / Hero
Comedie, SUA, 1992
Regia: Stephen Frears
Cu:
Dustin Hoffman
Geena Davis
Andy Garcia

“Unul dintre puţinele comedii moderne americane care continuă filonul Capra, cel al melodramei umoristice lucide, exaltînd posibilităţile morale contradictorii ale omului. Analiză, cu mijloace satirice dintre cele mai eficiente, a relativităţii valorilor şi a forţei de mistificare audiovizuale. Scenariul, realizat de D.W. Peoples, după ideea producătoarei Laura Ziskin, funcţionează ireproşabil, susţinut, pe întreg parcursul filmului, de scăpărările de virtuozitate ale interpreţilor.” (Dicţionar universal de filme, 2002)

„Un film cu tematica bogata, actori buni si roluri secundare memorabile.

Unele personaje isi schimba atitudinea de-a lungul filmului, in afara de personajul central (interpretat de Dustin Hoffman), care reprezinta cel mai stabil reper.

Jurnalista (Geena Davis) care cistiga un premiu la inceputul filmul plinge cind taie ceapa, in fata celor care o aclama. La sfirsit, cind e in fata adevarului gol golut, plinge cu adevarat. Si nu e nimeni sa o aplaude (decit noi).

Fosta sotie (Joan Cusack) a personajului central are momente memorabile, atit de diferite, la inceputul si la sfirsitul filmului.

Andy Garcia joaca rolul unui boschetar care ajunge milionar, datorita minciunii, asumarii unui rol fals, dar benefic pentru cei din jur. Schimbare de atitudine si la acest personaj de-a lungul filmului

Eroul din intimplare, cu o droaie de probleme pe capul lui, ramine cel mai important personaj al fimului, atit prin interpretare (filmul e comedie), dar mai ales prin autenticitatea sa – in mijlocul tuturor falsificarilor si mastilor, el ramine egal cu sine insusi. Murdar, si la fata si la gura, dar mai autentic decit toti ceilalti.

Desigur, oamenii au nevoie de eroi. Mai ales americanii… 🙂

Dar daca eroii nu vor sa fie… eroi?

Adica fac ce trebuie, dar nu vor sa fie aplaudati, cosmetizati, mediatizati, politizati, integrati in sistem…

Si fiecare e un erou la un moment dat…

Chiar daca… erou din intimplare. :)” (Alin Cristea)

Roger Ebert: „The movie has a different tone when it deals with poor Bernie and his wife (Joan Cusack), who is made too bitter and hostile in the first part of the movie, and then undergoes an unconvincing change of heart. We get the feeling a Chaplin character is trying to sneak into a screwball plot and turn it sentimental. There’s the footage here for a nice tight little human comedy, surrounded by scenes that should have been mercilessly cut. It’s always dangerous for a comedy when it starts to believe in its own characters.”

Hotel de lux

27 August 2016

hotel-de-lux

Hotel de luxLeul de Argint la Veneţia
Dramă, România, 1992
Regia: Dan Piţa
Cu: Ştefan Iordache

“Într-un spaţiu închis, monumental şi înfricoşător, aflat în puterea unui dictator discreţionar şi cameleonic, un executant obedient al ordinelor acestuia încearcă să contravină regulilor sistemului, dar află despre el şi despre lumea din jur adevăruri care-l strivesc. ‘Hotel de lux este sută la sută un film românesc. Despre destinul nostru comun. Dar, dincolo de acest nivel, este o experienţă pe care au traversat-o multe alte ţări ce au cunoscut dictatura.’ (Dan Piţa)” (Cinema…un secol şi ceva, 2002)

“Originală viziune cinematografică barocă şi coşmarescă, filmul este o alegorie (cu dimensiuni de pamflet, dar şi de meditaţie) a condiţiei umane, în oricare infern în care «Cine nu e cu noi e împotriva noastră».” (Natalia Stancu) (Cinema…un secol şi ceva, 2002)

“O frescă dantescă obsesivă cu tonuri redundante care irită şi fascinează deopotrivă.” (Algio Cantelli) (Cinema…un secol şi ceva, 2002)

Hotel de lux este un produs care poate înlocui cu succes istoriile cu Dracula în mintea occidentalului de pe stradă.” (Cristian Tudor Popescu) (Cinema…un secol şi ceva, 2002)

“Piţa şi-a orchestrat filmul ca o simfonie. O simfonie halucinantă şi atroce. Învelişurile teroarei se dezghioacă terifiant sub ochii noştri. Un lift ne urcă în spaţiul elegant sau ne coboară în cercurile danteşti. Sigur, această parabolă a totalitarismului e apăsătoare, provoacă şi irită, dar cum altfel ar putea fi? Ideea regizorului de a filma coşmarul chiar în palatul ridicat după indicaţiile dictatorului spre a-şi consfinţi sceptrul şi gloria (…) asigură un suport scenografic ideal pentru a ilustra luxul clădit pe mizeria umană. «Absurdul imagistic» este pe măsura absurdului sistemului pe care cineastul îl devoalează.” (Adina Darian, Noul Cinema, nr. 10/1992) (Istoria filmului românesc 1897-2000)

Hotel de lux impune şi prin distribuţia actoricească, interpreţii figurînd, prin ‘semnul’ lor, idei, concepţii, fenomene (şi mai puţin personaje tradiţionale): Ştefan Iordache conturează o personalitate malefică, dictatorială, ubicuă, Irina Petrescu întrupează atribute generice ale Mamei, Valentin Popescu – în rolul Fiului – simbolizează laşitatea asumată, într-un univers al manipulării şi maculării, ceilalţi participanţi la ritualul dezumanizării (…) au clipa lor de prim-plan, pentru a redeveni, apoi, ‘piesele’ unui decor uman sumbru şi înfricoşător.” (Istoria filmului românesc 1897-2000)

“Parabolă rudimentară a României sub Ceauşescu filmată la ‘Casa Poporului’. Decalajul dintre caracterul abstract şi îngroşarea situaţiilor e strident. Iată şi unele mostre de dialog relevante pentru calitatea alegoriei: ‘Pereţii au ochi şi urechi!’, ‘Am protestat la tot!’, ‘Sînt om ca voi, din carne şi suflet, iubesc adevărul şi urăsc minciuna.’ Caragiale redivivus! Ecouri în critica internaţională: ‘Pateu politic… de crasă incompetenţă’ (Michel Ciment); ‘Mizanscenă convulsivă, agitaţie perpetuă a actorilor şi camerei (…) care lasă o bizară impresie de gratuitate’ (Jean A. Gili).” (Dicţionar de filme româneşti, 2002)

O scrisoare pierdută

23 Iulie 2016

o-scrisoare-pierduta

O scrisoare pierdută
Satiră, România, 1953
Regia: Sică Alexandrescu, Victor Iliu
Cu:
Radu Beligan
Alexandru Giugariu
Marcel Anghelescu
Ion Finteşteanu
Grigore Vasiliu-Birlic

“’Film-spectacol’ în genul cultivat de producţia rusă a vremii. Înregistrare a montării ‘Naţionalului’ din anii ’50, cu meritul de a conserva, pasiv, un spectacol în viziune devenită clasică şi cu ‘distribuţie de aur’.” (Dicţionar de filme româneşti, 2002)

“Sigur, nu avem de a face cu un film (…). Dar avem de a face cu un document de o valoare inestimabilă (cu atît mai mult cu cît multe spectacole scenice s-au pierdut de-a lungul timpului).” (Istoria filmului românesc 1897-2000)

“Invulnerabil nu e doar geniul lui Ion Talianu, în rolul lui Caţavencu, şi al lui Gr, Vasiliu-Birlic – Brînzovenescu. Pentru ei, acest film oferă cercetătorului istoriei teatrului documentul de arhivă al puterii de a învinge masca şi malversaţia de epocă, pe raza unei umanităţi tragicomice irepresibile. Ceilalţi mari actori dintr-o generaţie strălucită, care şi-a dat măsura în montarea teatrală respectivă, unii cu vocaţia probată a cinematografului, in deceniile trecute (Al. Giugariu – Trahanache, Elvira Godeanu – Zoe, Radu Beligan – Dandanache), nu rezistă transferului în vid. Privaţi de haloul pe care l-au generat în fluxul viu al spectacolului din faţa sălii arhipline, ei lasă descoperită viziunea regizorală pe care spectacolul de teatru o disimulase. Tipologia caragialeană e fixată într-un insectar, cu grija ca nici o tonalitate din teatralismele unui Niki Atanasiu – prefectul Tipătescu şi nici un fir de păr din mustăţile caricaturale, extrem de lungi, plantate de peruchierul teatrului pe obrazul lui Marcel Anghelescu – poliţaiul Pristanda, să nu sufere atingere. Este savoarea transformării personajelor caragialene în marionetele prăfuite ale unei lumi apuse şi odioase, dintr-o provincie îndepărtată a istoriei. O nouă exilare a lui Caragiale la periferie, nu spaţial – cum procedaseră unele puneri în scenă antebelice, care accentuau mahalaua din comediile sale –, ci temporal, prin refuzul de a vedea universalitatea actuală a unei comedii a semidoctismului demagogic. Expresie limită a perioadei cînd comedia e mutilată prin utilizarea exclusivă la condamnarea trecutului, pe baza unei propoziţii complezente a lui Marx: ‘omenirea să se despartă cu voioşie de trecutul ei’. ‘Voioşia’ e înregistrată din unghiul ancestral al ‘fotoliului de orchestră’, unele cadre putînd fi cronometrate minute în şir, ca pe vremea lui Méliès.” (Istoria critică a filmului românesc contemporan, vol. I, 1999)

Pe chei

20 Iunie 2016

on-the-waterfront

Pe chei / On the Waterfront – Oscar, Globul de Aur, BAFTA
Dramă, SUA, 1954
Regia: Elia Kazan – Oscar, Globul de Aur, BAFTA, Leul de Argint la Veneţia
Cu: Marlon Brando – Oscar, Globul de Aur, BAFTA

8 premii Oscar [12]
4 premii Globul de Aur [4]
3 premii BAFTA [3]

“Filmat de Boris Kaufman (fratele lui Dziga Vertov) în decoruri reale, folosind abil lumina în tablouri în care sensul tragic e întărit de imaginea cu ape negre din portul New York, între porumbare ascunse pe acoperiş şi vînzoleala hamalilor, Kazan opune ‘solidarităţii’ corupţiei, rezistenţa înverşunată individuală a eroului lui Brando, de neuitat în scene de dragoste disperată sau, cu faţa tumefiată, cu ochii împăienjeniţi de sînge, primind lupta ‘finală’. Dar mesajul filmului a fost interpretat, abuziv, de o parte a criticii, ca elogiu al denunţului, asociat artificial colaborării cineastului cu Comisia de cercetare a activităţii antiamericane McCarthy.” (Dicţionar universal de filme, 2002)

“Filmul poate fi privit ca un thriller despre corupţie – cel puţin pînă spre final, cînd Malloy devine un erou de tip Capra şi depune mărturie în faţa Comisiei pentru anchetarea crimelor, fiind apoi ostracizat de colegi –, dar el se naşte din aspiraţia către martiraj şi ispăşire.” (David Shipman) (Cinema… un secol şi ceva, 2002)

“Interpretîndu-l pe ‘Terry Malloy, un om alienat, care a rămas la nivelul instinctual al adolescentului fără căpătîi şi care se transformă în adult’ (Pauline Kael), Brando face o creaţie-reper pentru întreaga sa operă.” (Cinema… un secol şi ceva, 2002)

Pisica albă, pisica neagră

12 Octombrie 2015

black-cat-white-cat

Pisica albă, pisica neagră / Crna macka, beli macor
Comedie, Iugoslavia-Franţa-Germania, 1998
Regia: Emir Kusturica – Leul de Argint la Veneţia

“Comedie scandaloasă, caricaturală despre o comunitate de ţigani de pe malul Dunării” (Sandra Brennan – The All-Movie Guide), “parodie western cu balabuste, chivuţe, bulibaşe şi baroi”, “acest western deghizat care citează inteligent din Sergio Leone, “Naşul”, “Scarface” şi “Casablanca” (Pro TV Magazin) este “cel mai trăznit, cel mai pitoresc şi cel mai non-politic film al său de pînă acum” (indieWIRE).

Pisica albă, pisică neagră este o comedie romantică (şi mai ales rromantică) uşoară, cu perechi ce se încurcă şi se descurcă, printre bufoni şi intriganţi, certuri ca la uşa cortului, împăcări cu lăutari şi rînjete cu dinţi de aur: o poveste ce pare să se întîmple chiar în toiul chefului monstruos pe care l-a tras Kusturica, ca să se destindă după munca grea la ambiţioasa alegorie Underground.” (Andrei Gorzo)

“Gaguri de un balcanism deşănţat însăilează o feerie a hidosului generalizat care revelează, totuşi, un actor genial: Todorovic.” (Dicţionar universal de filme, 2002)

Jerry Maguire

12 Septembrie 2015

jerry-maguire

Jerry Maguire – nom. Oscar
Dramă, SUA, 1996
Regia: Cameron Crowe
Cu:
Tom Cruise – Globul de Aur, nom. Oscar
Cuba Gooding Jr. – Oscar pentru rol secundar

1 premiu Globul de Aur [1]
[4] nom. Oscar

Filmul face “apologia relaţiilor interumane, bazate pe cinste, omenie şi înţelegere reciprocă, demascînd, fără nuanţe radicale, rasismul şi depersonalizarea individului.” (Dana Gheorghe)

“Film bine scris, dar subminat prin direcţia – aş zice expresionistă – pe care o imprimă regizorul ce face din întreg castingul său emuli ieşiţi parcă din întreg şcoala nevrotică a lui Actor’s Studio. Lui Gooding Jr. maniera îi convine, e în spiritul exuberanţei exotice a personajului pentru care gestul e partea esenţială a comunicării fiindcă, spune el: ‘vorbirea e un mijloc de comunicare depăşit’. Pe Cruise, ghemul de nervi şi energie care i-a fost rezervat nici nu-l favorizează, nici nu-l motivează. Abuzul de tirade suprimă emoţia potenţială.” (Dicţionar universal de filme, 2002)

Jerry Maguire este o poveste despre pasiune şi motivaţie, despre lucrurile făcute din inimă – fie că e meseria (sportiv, impresar, secretară sau orice altceva), fie că e vorba de relaţiile cu ceilalţi. E povestea unei generaţii care a început să cîştige mai mult, care duce o viaţă confortabilă şi care caută alte motivaţii decît cele financiare. […]

Americanii au ‘catalogat’ de mult acest grup / generaţie (la ei e cu 20 ani mai mare ca grup de vîrstă, pentru că şi viaţa / economia / industria lor a „fugit” mai repede), i-au dat chiar chipul lui Jerry Maguire şi l-au numit Generation Jones. Conceptul a fost folosit în campania electorală a lui Bill Clinton, iar astăzi în cursurile de specialitate, cînd sînt împărţite grupele de vîrstă pe lîngă Generaţia X este menţionată şi Generaţia Jones. (Dacă vreţi să ştiţi mai multe despre acest concept, vizitaţi http://generationjones.com)” (Cristina Bazavan – Jurnal de cinefil) (www.liternet.ro)

Roger Ebert: „Finally the movie is about transformation: About two men who learn how to value something more important than money, and about two women who always knew.”