Ferma animalelor / / Animal Farm – nom. BAFTA
Film de animație, Marea Britanie-SUA, 1954
Regia: John Halas, Joy Batchelor
Filmul a fost realizat după fabula politică omonimă a lui George Orwell (1945).
„Animaţia atinge echilibrul între stilizare și naturalism: animalele sînt antropomorfizate și locațiile sînt realiste.” (1001 de filme de văzut într-o viață)
Pădurea spînzuraţilor
Dramă, România, 1965
Regia: Liviu Ciulei – Premiul pt. regie la Cannes
Cu:
Liviu Ciulei
Victor Rebengiuc
Cel de-al treilea film şi ultimul realizat de Ciulei, care, în continuare, se va dedica în exclusivitate teatrului, “Pădurea spînzuraţilor rămîne cel mai ambiţios proiect cinematografic al regizorului, atît prin obiectivele sale estetice, prin încărcătura moral-filozofică cît şi, mai ales, prin atitudinea – de respect creator – faţă de opera literară clasică pe care cineastul şi-a propus s-o transpună pe ecran.” (Istoria filmului românesc 1897-2000)
“Ecranizînd romanul lui Rebreanu, Ciulei lărgeşte făgaşul principal al acţiunii, alăturînd evoluţiei eroului central alte destine, pentru a putea urmări istoria unui întreg conglomerat social şi naţional. Filmul efectuează astfel radiografia unei lumi a războiului, în care luptă oameni aparţinînd diferitelor naţiuni (…). În acelaşi timp, reconstituire minuţios documentată a frontului şi spectaculos eşafodaj ritmic şi plastic, filmul caută să dea o definiţie de sens şi de stil mediului şi epocii (în arhitectură, decor, descrierea de moravuri), să imprime pregnanţă manifestărilor omeneşti elementare în faţa primejdiei, opresiunii şi a morţii. Acesta este contextul în care sînt situate temele principale ale istoriei morale a eroilor – ieşirea din conformism, cristalizarea conştiinţei naţionale, apariţia protestului neclar, anarhic, împotriva mecanismului antiuman care tranformă oamenii în unelte oarbe. […] Prin efortul de sinteză monumentală, filozofic-istoric, filmul a marcat o etapă în seria ecranizărilor de primă valoare din literatura naţională.” (Dicţionar cinematografic, 1974)
“Prin natura subiectului şi prin portanţa dilemei morale, filmul lui Ciulei se înscrie pe linia unor capodopere ale genului precum Iluzia cea mare, Nimic nou pe frontul de vest sau Cărările gloriei. Dar mai mult chiar decît acestea, Pădurea spînzuraţilor ‘depăşeşte, încă din straturile şisturilor din care e alcătuit, orizontul unei culturi unice şi se insinuează sub un cer internaţional; la popota ofiţerilor – loc de întrunire prin excelenţă – se ivesc, pe lîngă austrieci şi unguri, români, cehi, ruteni, croaţi, evrei, sîrbi, polonezi şi chiar italieni, dintre care cei mai mulţi ar putea să retrăiască oricînd dilemele lui Bologa, totul depinzînd de punctul cinematografic în jurul căruia pivotează frontul. În acest sens, al semnificaţiei pe orizontală, în extensiune, Pădurea spînzuraţilor se impune ca filmul cu suprafaţa ideologică cea mai largă’. (Florian Potra). ‘Mişcarea vie a ideilor, simţul povestirii în imagini, fastul invenţiei vizuale şi mai ales neîntrerupta pulsaţie a concretului fac ca adevărul vieţii să irumpă aici cu putere, înscris în realismul minuţios al ambianţei şi în exactitatea tipologiei.’ (George Littera) (Cinema… un secol şi ceva, 2002)
“Pădurea spînzuraţilor aduce o intuiţie care lipseşte celor mai multe dintre filmele noastre vechi sau noi: poliritmia. Ciulei amestecă, în general fără stridenţă, domoala descriere psihologică, părţile în care dintr-o acumulare răbdătoare de detalii se developează starea lăuntrică a personajului, cu naraţiunea nervoasă, preponderentă în momentele de precipitare a intrigii; schimbă pe neaşteptate registrul povestirii, spulberă tensiunea cu un detaliu comic; alternează ritmurile interne ale imaginii trecînd de la încetineala travelingurilor la bruscheţea transfocatoarelor; dă filmului, în ansamblu, o amploare simfonică. Organizarea ritmică a întregii opere e dominată de o anumită lentoare (care a displăcut unor critici din epocă) dar rarefierea aceasta a ritmului vine din nevoia cineastului de a cristaliza expresiv, de a «densifica» o stare lăuntrică, de a accede la simbol, nu e o simplă sechelă literară.” (George Littera) (Istoria filmului românesc 1897-2000)
“Un exemplu de stilistică a unui film epic expresiv, realist, în acelaşi timp şi poetic, un film lucrat după toate normele de gîndire ale cinematografiei clasice, ale filmului sonor dintre cele două războaie, film cu capacităţi de cuprindere a mediilor, a personajelor, a structurilor sufleteşti, film care se referă atît la trăirile în cruzimea războiului cît şi la frumuseţea dragostei, sentimente deosebit de delicate pe care regizorul ştie să le ţină în mînă ca un dirijor de clasă înaltă, care ştie să orchestreze, ştie să stăpînească tonalităţile, efectele, cu actori de primă mînă ai României.” (Savel Stiopul, Incursiune în istoria artei filmului românesc)
“La un prim proiect al adaptării romanului lui Liviu Rebreanu a lucrat Roberto Rossellini, care a produs şi un scenariu. Din fericire, tema a fost preluată de Ciulei care şi-a dorit ‘un film despre dărîmarea certitudinilor, conformismelor şi concepţiilor de viaţă’. Cu ajutorul lui Titus Popovici, regizorul a eliminat aspectele conjuncturale şi a universalizat personajul, obţinînd capodopera cinematografiei române, laureate la Cannes. Expresivitatea filmică (…) şi poezia reţinută a secvenţelor produc unul din rarele cazuri în care adaptarea e superioară, în multe privinţe, chiar originalului literar.” (Dicţionar universal de filme, 2002)
“Pădurea spînzuraţilor rămîne, deocamdată, cel mai complet şi mai dens film românesc.” (Florian Potra, Aurul filmului, 1984)
Vînătorul de cerbi / The Deer Hunter – Oscar, BAFTA, nom. Glogul de Aur
Dramă, SUA, 1978
Regia: Michael Cimino – Oscar, Globul de Aur pt. regie, nom. Oscar pt. (co)scenariu
Cu:
Robert De Niro – nom. Oscar, nom. Globul de Aur
Meryl Streep – nom. oscar, nom. Globul de Aur pt. rol secundar
Christopher Walken – Oscar şi nom. Globul de Aur pt. rol secundar
5 premii Oscar [9]
1 premiu Globul de Aur [5]
3 premii BAFTA
“Urmîndu-i pe eroi înainte de război, în timpul acestuia şi după, făcîndu-i să treacă prin marile ritualuri ale vieţii – nunta, vînătoarea şi focul bătăliei – Vînătorul de cerbi este în primul rînd un omagiu sobru şi emoţionant adus prieteniei masculine. Implicaţiile sale politice stîrnesc însă reacţii violente şi contradictorii, criticii considerîndu-l fie ‘cel mai mare film antirăzboinic de la Iluzia cea mare (S. Farber), fie ‘o periculoasă reafirmare a patriotismului şi a eroismului american prin distorsionarea gravă a istoriei (Marsha Kinder). Ca şi Întoarcerea acasă şi Apocalipsul acum, celelalte două filme despre războiul din Vietnam, create în aceeaşi perioadă, el nu pune problema responsabilităţii Americii, ci numai a consecinţelor acestui război asupra cetăţeanului american de rînd, oferind versiunea subiectivă a acestuia asupra evenimentelor.” (Cinema… un secol şi ceva, 2002)
Roger Ebert: „One of the most emotionally shattering films ever made.”
Şoferul de taxi / Taxi Driver – Palme d’Or la Cannes, BAFTA, nom. Oscar
Dramă, SUA, 1976
Regia: Paul Schrader – nom. Globul de Aur pt. scenariu
Cu:
Robert De Niro – nom. Oscar, nom. Globul de Aur
Jodie Foster – BAFTA pt. rol secundar şi BAFTA – Most Promising Newcomer, nom. Oscar
3 premii BAFTA
[4] nom. Oscar
[2] nom. Globul de Aur
Un fost combatant în Vietnam, introvertit şi singuratic, devine şofer de taxi în New York, unde, influenţat de violenţa şi mizeria din jurul său, comite o crimă.
“Am încercat să creez un erou existenţialist, inspirat din Sartre şi Camus, şi să-l transplantez în contextul american. Un om care nu înţelege ce i se întîmplă, dar pornirile lui distructive, în loc să se îndrepte împotriva propriei sale persoane, aşa cum se întîmpla în Europa sau în Japonia, se îndreaptă împotriva celorlalţi. E un fenomen tipic american.” (Paul Schrader) (Cinema… un secol şi ceva, 2002)
“Intenţionînd să creeze o imagine put documentară a realităţii, filmul prezintă New York-ul ca pe ‘o hazna poluată, taxiul lui Travis Bickle fiind ca un batiscaf, din care eroul vede tot gunoiul şi toată mizeria care îl obsedează: prostituate, drogaţi, maniaci, străzi murdare, violenţă fără sens’ (M. Dempsey).” (Cinema… un secol şi ceva, 2002)
“Travis Bickle este omul-oglindă al Oraşului, placa sensibilă pe care se impresionează continuu imaginile danteşti ale acestuia. Acest introvertit atît de nedefinit este judecat după aparenţe sau este luat drept ceea ce nu e. De fapt, Travis e un nomad agresat, bruftuit, gonit, care în final îşi asumă rolul de înger exterminator.” (Michael Henry) (Cinema… un secol şi ceva, 2002)
“Filmul e influenţat stilistic de expresionismul lui Fritz Lang, de realismul rece şi distant al lui Robert Bresson, dar şi de violenţa din filmele de groază ale lui Roger Corman.” (Cinema… un secol şi ceva, 2002)
“Ironie lucidă şi incisivă într-un polar social cu totul original. Intenţional, solo pentru un singur personaj, şofer de taxi care priveşte sceptic fauna pasagerilor. Dar adevărata vedetă devine Jodie, într-un rol de cocotă infantilă, cu o expresivitate care-l eclipsează chiar pe De Niro. Pentru a acumula o maximă tensiune, Scorsese favorizează cadrul cu compoziţie restrînsă, sprijinit pe un punct de fugă: fereastra, un ecran, o deschidere perpetuînd, ca spaţiu de bază, interiorul taxiului.” (Dicţionar universal de filme, 2002)
Roger Ebert: „This utter aloneness is at the center of „Taxi Driver,” one of the best and most powerful of all films, and perhaps it is why so many people connect with it even though Travis Bickle would seem to be the most alienating of movie heroes. We have all felt as alone as Travis. Most of us are better at dealing with it.”
Călăuza
Film fantastic, URSS-Germania, 1978
Regia: Andrei Tarkovski
Aventura a trei bărbaţi – Călăuza, Savantul şi Scriitorul – care pătrund într-o zonă ciudată şi interzisă, unde se spune că dorinţele cele mai puternice pot deveni realitate. Elementul fantastic serveşte aici unei incursiuni în conştiinţa umană. Critica a revelat filiaţia dostoievskiană a operei, precum şi reflectarea problematicii contemporane de tip ecologic. Dar mai presus de aceasta s-a remarcat înscrierea acestui film în permanenţele universului etic şi filozofic al cineastului:
“Indiferent dacă sînt bune sau rele, filmele mele sînt, în ultimă analiză, despre un singur lucru : manifestarea extremă a credinţei în datoria morală şi lupta pentru aceasta. [ … ] Mă interesează un erou care merge pînă la capăt, fără să ţină seama de nimic, pentru că numai un asemenea om poate izbîndi.”
“Cel mai metafizic film pe care l-am văzut vreodată.” (Ştefan Gaie, Universitatea Oradea)
“…limbajul ‘Zonei’, care este limbajul vieţii însăşi – limba, în care Creatorul vorbeşte cu noi prin viaţă. Aceasta este, poate, cea mai inegalabilă calitate a cinema-ului lui Tarkovski (care, de asemenea, ţine de stilul său cinematic unic de un ritm incredibil de lent): el observă limba vieţii, ca şi cînd ar încerca în acest fel ‘să audă’ limba lui Dumnezeu.” (Internet: Andrei Tarkovsky’s Cinema of Spirituality)
Underground – Palme d’Or la Cannes
Comedie neagră, Franţa-Iugoslavia, 1995
Regia: Emir Kusturica
“Alegorie excepţională despre falsitatea comunismului şi destrămarea Iugoslaviei, “un pamflet împotriva propagandei şi a manipulării. O parabolă universală purtată pe umerii unor personaje puternice: Marko gangsterul «respectabil», Nataljia actriţa, Blacky tipul idealist, Ivan paznicul grădinii zoologice. Toţi în acelaşi circ, sub bombele naziste, apoi sub dictatura lui Tito.” (François Gorin) (Cinema… un secol şi ceva, 2002)
“Prin lipsa lui de măsură, prin violenţă, prin ironia crudă şi prin acea nostalgie pentru o epocă de aur plină de inocenţă, acest film dezvăluie cu o extraordinară inventivitate ceea ce noi de regulă numim «suflet slav».” (Serge Grünberg) (Cinema… un secol şi ceva, 2002)
Sunetul muzicii / The Sound of Music – Oscar, Globul de Aur
Film muzical, SUA, 1965
Regia: Robert Wise – Oscar, nom. Globul de Aur
Cu: Julie Andrews – Globul de Aur, nom. Oscar
5 premii Oscar [10]
2 premii Globul de Aur [4]
“Povestea familiei melomane Trapp în casa cărora o guvernantă a adus tandreţea şi echilibrul. Iubirea romantică dintre căpitanul văduv şi guvernanta pasionată de educaţia celor şapte copii se întretaie cu aluzia la problema fierbinte a rezistenţei antinaziste, iar superbul fundal al Tirolului îl supune pe spectator de la prima fotogramă. Muzica lui Rodgers şi Hammerstein şi cuceritoarea expansivitate a lui Andrews, strălucind în trupa policromă a copiilor, desăvîrşesc efectul.” (Dicţionar universal de filme, 2002)
Erou din întîmplare / Hero
Comedie, SUA, 1992
Regia: Stephen Frears
Cu:
Dustin Hoffman
Geena Davis
Andy Garcia
“Unul dintre puţinele comedii moderne americane care continuă filonul Capra, cel al melodramei umoristice lucide, exaltînd posibilităţile morale contradictorii ale omului. Analiză, cu mijloace satirice dintre cele mai eficiente, a relativităţii valorilor şi a forţei de mistificare audiovizuale. Scenariul, realizat de D.W. Peoples, după ideea producătoarei Laura Ziskin, funcţionează ireproşabil, susţinut, pe întreg parcursul filmului, de scăpărările de virtuozitate ale interpreţilor.” (Dicţionar universal de filme, 2002)
„Un film cu tematica bogata, actori buni si roluri secundare memorabile.
Unele personaje isi schimba atitudinea de-a lungul filmului, in afara de personajul central (interpretat de Dustin Hoffman), care reprezinta cel mai stabil reper.
Jurnalista (Geena Davis) care cistiga un premiu la inceputul filmul plinge cind taie ceapa, in fata celor care o aclama. La sfirsit, cind e in fata adevarului gol golut, plinge cu adevarat. Si nu e nimeni sa o aplaude (decit noi).
Fosta sotie (Joan Cusack) a personajului central are momente memorabile, atit de diferite, la inceputul si la sfirsitul filmului.
Andy Garcia joaca rolul unui boschetar care ajunge milionar, datorita minciunii, asumarii unui rol fals, dar benefic pentru cei din jur. Schimbare de atitudine si la acest personaj de-a lungul filmului
Eroul din intimplare, cu o droaie de probleme pe capul lui, ramine cel mai important personaj al fimului, atit prin interpretare (filmul e comedie), dar mai ales prin autenticitatea sa – in mijlocul tuturor falsificarilor si mastilor, el ramine egal cu sine insusi. Murdar, si la fata si la gura, dar mai autentic decit toti ceilalti.
Desigur, oamenii au nevoie de eroi. Mai ales americanii… 🙂
Dar daca eroii nu vor sa fie… eroi?
Adica fac ce trebuie, dar nu vor sa fie aplaudati, cosmetizati, mediatizati, politizati, integrati in sistem…
Si fiecare e un erou la un moment dat…
Chiar daca… erou din intimplare. :)” (Alin Cristea)
Roger Ebert: „The movie has a different tone when it deals with poor Bernie and his wife (Joan Cusack), who is made too bitter and hostile in the first part of the movie, and then undergoes an unconvincing change of heart. We get the feeling a Chaplin character is trying to sneak into a screwball plot and turn it sentimental. There’s the footage here for a nice tight little human comedy, surrounded by scenes that should have been mercilessly cut. It’s always dangerous for a comedy when it starts to believe in its own characters.”
Hotel de lux – Leul de Argint la Veneţia
Dramă, România, 1992
Regia: Dan Piţa
Cu: Ştefan Iordache
“Într-un spaţiu închis, monumental şi înfricoşător, aflat în puterea unui dictator discreţionar şi cameleonic, un executant obedient al ordinelor acestuia încearcă să contravină regulilor sistemului, dar află despre el şi despre lumea din jur adevăruri care-l strivesc. ‘Hotel de lux este sută la sută un film românesc. Despre destinul nostru comun. Dar, dincolo de acest nivel, este o experienţă pe care au traversat-o multe alte ţări ce au cunoscut dictatura.’ (Dan Piţa)” (Cinema…un secol şi ceva, 2002)
“Originală viziune cinematografică barocă şi coşmarescă, filmul este o alegorie (cu dimensiuni de pamflet, dar şi de meditaţie) a condiţiei umane, în oricare infern în care «Cine nu e cu noi e împotriva noastră».” (Natalia Stancu) (Cinema…un secol şi ceva, 2002)
“O frescă dantescă obsesivă cu tonuri redundante care irită şi fascinează deopotrivă.” (Algio Cantelli) (Cinema…un secol şi ceva, 2002)
“Hotel de lux este un produs care poate înlocui cu succes istoriile cu Dracula în mintea occidentalului de pe stradă.” (Cristian Tudor Popescu) (Cinema…un secol şi ceva, 2002)
“Piţa şi-a orchestrat filmul ca o simfonie. O simfonie halucinantă şi atroce. Învelişurile teroarei se dezghioacă terifiant sub ochii noştri. Un lift ne urcă în spaţiul elegant sau ne coboară în cercurile danteşti. Sigur, această parabolă a totalitarismului e apăsătoare, provoacă şi irită, dar cum altfel ar putea fi? Ideea regizorului de a filma coşmarul chiar în palatul ridicat după indicaţiile dictatorului spre a-şi consfinţi sceptrul şi gloria (…) asigură un suport scenografic ideal pentru a ilustra luxul clădit pe mizeria umană. «Absurdul imagistic» este pe măsura absurdului sistemului pe care cineastul îl devoalează.” (Adina Darian, Noul Cinema, nr. 10/1992) (Istoria filmului românesc 1897-2000)
“Hotel de lux impune şi prin distribuţia actoricească, interpreţii figurînd, prin ‘semnul’ lor, idei, concepţii, fenomene (şi mai puţin personaje tradiţionale): Ştefan Iordache conturează o personalitate malefică, dictatorială, ubicuă, Irina Petrescu întrupează atribute generice ale Mamei, Valentin Popescu – în rolul Fiului – simbolizează laşitatea asumată, într-un univers al manipulării şi maculării, ceilalţi participanţi la ritualul dezumanizării (…) au clipa lor de prim-plan, pentru a redeveni, apoi, ‘piesele’ unui decor uman sumbru şi înfricoşător.” (Istoria filmului românesc 1897-2000)
“Parabolă rudimentară a României sub Ceauşescu filmată la ‘Casa Poporului’. Decalajul dintre caracterul abstract şi îngroşarea situaţiilor e strident. Iată şi unele mostre de dialog relevante pentru calitatea alegoriei: ‘Pereţii au ochi şi urechi!’, ‘Am protestat la tot!’, ‘Sînt om ca voi, din carne şi suflet, iubesc adevărul şi urăsc minciuna.’ Caragiale redivivus! Ecouri în critica internaţională: ‘Pateu politic… de crasă incompetenţă’ (Michel Ciment); ‘Mizanscenă convulsivă, agitaţie perpetuă a actorilor şi camerei (…) care lasă o bizară impresie de gratuitate’ (Jean A. Gili).” (Dicţionar de filme româneşti, 2002)
Dictionar Cinema 