Pierrot nebunul

Pierrot nebunul / Pierrot le fou – nom. Leul de Aur la Veneția
Dramă, Franţa, 1965
Regia: Jean-Luc Godard
Cu:
Jean-Paul Belmondo – nom. BAFTA
Anna Karina

“Salutat cu superlative de critică și considerat o capodoperă, “suma tuturor tentativelor și experiențelor lui Godard” (M. Aubriant), filmul este definit ca “expresia caleidoscopică a alienării omului într-o lume sfîrtecată de toate contradicțiile” (François Maurin).” (Cinema… un secol şi ceva, 2002)

“Consider Pierrot nebunul cel mai frumos film al lui Jean-Luc Godard, cel mai frumos film al cinematografiei franceze, uul dintre cele mai frumoase filme ale istoriei cinematografului pur și simplu… Cel mai frumos film al lui Jean-Luc Godard, pentru că este cel mai sincer, cel mai poetic, cel mai tainic, cel mai insolit, cel mai dens, cel mai arzător, cel mai nerușinat, cel mai sfîșietor. Suma tuturor tentativelor și a tuturor experiențelor sale.” (Michel Aubriant) (Maeștrii filmului francez, de Pierre Leprohon, 1969)

“Nu Pierrot e nebun, ci lumea în care trăiește; el e nebun doar pentru că vrea în chip aventuros să se situeze în afara nebuniei umii. Nebun cînd crede că poate face «bande à parte», nebun cînd visează o insulă pustie în care să se joace de-a Robinson, nebun atunci cînd crede că sufocanta frumusețe a naturii e suficientă pentru a aduce paradisul pe pământ.” (Jean-Louis Bory) (Cinema… un secol şi ceva, 2002)

“O aventură ludică presărată cu referinţe politice, existenţiale şi culturale, filmul lui Jean-Luc Godard Pierrot le Fou îşi merită pe deplin statutul de operă-reper pentru Noul Val Francez şi pentru cinematografie în general. Mişcare care a reinventat pentru a treia oară filmul, după Eisenstein şi neorealismul italian, Noul Val a adus un mod nou de a gîndi filmul, propunînd neliniaritate în naraţiune, cadre rapide, multe prim-planuri, scene filmate “incomplet”. […]

Godard a influenţat în mod decisiv generaţiile de tineri regizori ce urmau să se afirme (Martin Scorsese sau Quentin Tarantino), iar dintre operele acestui “copil rebel” al cinematografiei franceze poate cel mai bine îi surprinde ideile Pierrot le Fou.” (Alexandru Vlad) (postmodern.ro)

Roger Ebert: „I was in full flood of admiration for Jean-Luc Godard in the 1960s. Seemed like everyone was.”

Cetățeanul Kane

Cetățeanul Kane / Citizen Kane – nom. Oscar
Dramă, SUA, 1941
Regia: Orson Welles – Oscar pt. (co)scenariu, nom. Oscar pt. regie
Cu: Orson Welles – nom. Oscar pt. rol principal

1 premiu Oscar [9]

Cel mai celebru film al anilor ’40 este şi cel ce este numit “filmul tuturor timpurilor”, fiind 50 de ani în fruntea celebrului Top Ten al revistei britanice Sight and Sound, realizat din 10 în 10 ani. Abia în 2012 a ocupat locul al doilea în topul realizat de 100 de critici din Marea Britanie și din alte țări, fiind detronat de Vertigo (1958) al lui Hitchcock.

“O meditaţie profundă asupra condiţiei umane şi a naturii succesului în societatea americană” (Tudor Caranfil), Cetăţeanul Kane (1941) a fost primul film al tînărului Orson Welles, de 25 de ani, care a fost regizorul, coscenaristul, actorul principal şi producătorul filmului. El s-a bucurat de prerogative artistice absolute în cadrul firmei RKO (caz repetat în istoria filmului doar de Marilyn Monroe, menţionează Dicţionarul actorilor de film, Bucureşti, 1977).

“Citizen Kane a devenit una dintre cele mai importante opere ale cinematografiei universale: stilul baroc, structura narativă în flash-back, secvenţele fragmentate şi subiective, profunzimea cîmpului ca şi alte inovaţii ale debutantului Welles, au revoluţionat limbajul filmic. […] Omniprezent (actor, realizator, scenarist), Welles anunţa epoca cinemaului de autor, deschizînd istoria modernă a filmului.” (Tudor Caranfil)

“Acest studiu al egocentrismului fără scrupule, care pune în discuţie însuşi mitul american al ascensiunii sociale, este conceput ca o suită de flashback-uri în ordine necronologică, în care viaţa eroului este prezentată prin amintirile celor care l-au cunoscut. Morala acestui film-puzzle este pirandelliană: fiecare cu adevărul său. Compuse cu un rafinament baroc, influenţate de expresionism, aproape toate scenele acestui film sînt antologice: moartea lui Kane, copilăria lui în peisajul înzăpezit, petrecerea de Anul Nou, campania electorală, prima experienţă conjugală şi degradarea ei, eşeecul spectacolului de gală al amantei sale, construirea monumentului Xanadu şi ratarea celei de a doua căsătorii, scena finală a inventarierii bunurilor lui Kane.” (Cinema… un secol şi ceva, 2002)

“Ceea ce demonstrează filmul este imposibilitatea cunoaşterii omului. ‘No trespassing’ – inscripţia care-l deschide şi închide poate fi tradusă şi ca interdicţia intrării în viaţa unui om.” (Dicţionar universal de filme, 2002)

“Criticul și istoricul John Lawson distinge în această capodoperă o replică la adresa climatului intelectual al vremii, un tablou “în profunzime” înfăţişînd starea de spirit a unei epoci în care întunericul se abătea asupra Europei şi proporţiile conflictului mondial începeau să se întrezărească. Intelectualii americani realizează o platformă comună, instituind o mare mișcare populară de luptă împotriva fascismului… “Prin modul în care înfățișează portretul unui milionar, prototip al fascismului american, Cetățeanul Kane moștenește tradiția conștiinței de clasă a anilor 30. Primirea filmului a fost foarte contradictorie: de la ovaţii la negare totală. Un mare cineast, Erich von Stroheim, a exclamat: “N-am înțeles nimic. Poate sunt un idiot, dar am întrebat și alte 50 de persoane și ele au simțit la fel.” Alţii îl socotesc filmul tuturor timpurilor.” (Cartea Oscarurilor, 2006)

Rogert Ebert: „The legends of Citizen Kane and Orson Welles were, in the next half-century, to become one of the central myths of Hollywood: how a boy genius in his mid-20s was given a completely free rein to make exactly the movie he wanted to make, and how in response he made the greatest movie of all time, only to see both the film and his own career chewed up and spat out by the venal, small-minded Hollywood establishment. Welles became the great outsider hero of cinema, central to the French auteur critics, championed by independent filmmakers, cited by anyone who wants to make an argument for film art over film commerce.”