Pădurea spînzuraților

Pădurea spînzuraţilor
Dramă, România, 1965
Regia: Liviu Ciulei – Premiul pt. regie la Cannes
Cu:
Liviu Ciulei
Victor Rebengiuc

Cel de-al treilea film şi ultimul realizat de Ciulei, care, în continuare, se va dedica în exclusivitate teatrului, “Pădurea spînzuraţilor rămîne cel mai ambiţios proiect cinematografic al regizorului, atît prin obiectivele sale estetice, prin încărcătura moral-filozofică cît şi, mai ales, prin atitudinea – de respect creator – faţă de opera literară clasică pe care cineastul şi-a propus s-o transpună pe ecran.” (Istoria filmului românesc 1897-2000)

“Ecranizînd romanul lui Rebreanu, Ciulei lărgeşte făgaşul principal al acţiunii, alăturînd evoluţiei eroului central alte destine, pentru a putea urmări istoria unui întreg conglomerat social şi naţional. Filmul efectuează astfel radiografia unei lumi a războiului, în care luptă oameni aparţinînd diferitelor naţiuni (…). În acelaşi timp, reconstituire minuţios documentată a frontului şi spectaculos eşafodaj ritmic şi plastic, filmul caută să dea o definiţie de sens şi de stil mediului şi epocii (în arhitectură, decor, descrierea de moravuri), să imprime pregnanţă manifestărilor omeneşti elementare în faţa primejdiei, opresiunii şi a morţii. Acesta este contextul în care sînt situate temele principale ale istoriei morale a eroilor – ieşirea din conformism, cristalizarea conştiinţei naţionale, apariţia protestului neclar, anarhic, împotriva mecanismului antiuman care tranformă oamenii în unelte oarbe. […] Prin efortul de sinteză monumentală, filozofic-istoric, filmul a marcat o etapă în seria ecranizărilor de primă valoare din literatura naţională.” (Dicţionar cinematografic, 1974)

“Prin natura subiectului şi prin portanţa dilemei morale, filmul lui Ciulei se înscrie pe linia unor capodopere ale genului precum Iluzia cea mare, Nimic nou pe frontul de vest sau Cărările gloriei. Dar mai mult chiar decît acestea, Pădurea spînzuraţilor ‘depăşeşte, încă din straturile şisturilor din care e alcătuit, orizontul unei culturi unice şi se insinuează sub un cer internaţional; la popota ofiţerilor – loc de întrunire prin excelenţă – se ivesc, pe lîngă austrieci şi unguri, români, cehi, ruteni, croaţi, evrei, sîrbi, polonezi şi chiar italieni, dintre care cei mai mulţi ar putea să retrăiască oricînd dilemele lui Bologa, totul depinzînd de punctul cinematografic în jurul căruia pivotează frontul. În acest sens, al semnificaţiei pe orizontală, în extensiune, Pădurea spînzuraţilor se impune ca filmul cu suprafaţa ideologică cea mai largă’. (Florian Potra). ‘Mişcarea vie a ideilor, simţul povestirii în imagini, fastul invenţiei vizuale şi mai ales neîntrerupta pulsaţie a concretului fac ca adevărul vieţii să irumpă aici cu putere, înscris în realismul minuţios al ambianţei şi în exactitatea tipologiei.’ (George Littera) (Cinema… un secol şi ceva, 2002)

“Pădurea spînzuraţilor aduce o intuiţie care lipseşte celor mai multe dintre filmele noastre vechi sau noi: poliritmia. Ciulei amestecă, în general fără stridenţă, domoala descriere psihologică, părţile în care dintr-o acumulare răbdătoare de detalii se developează starea lăuntrică a personajului, cu naraţiunea nervoasă, preponderentă în momentele de precipitare a intrigii; schimbă pe neaşteptate registrul povestirii, spulberă tensiunea cu un detaliu comic; alternează ritmurile interne ale imaginii trecînd de la încetineala travelingurilor la bruscheţea transfocatoarelor; dă filmului, în ansamblu, o amploare simfonică. Organizarea ritmică a întregii opere e dominată de o anumită lentoare (care a displăcut unor critici din epocă) dar rarefierea aceasta a ritmului vine din nevoia cineastului de a cristaliza expresiv, de a «densifica» o stare lăuntrică, de a accede la simbol, nu e o simplă sechelă literară.” (George Littera) (Istoria filmului românesc 1897-2000)

“Un exemplu de stilistică a unui film epic expresiv, realist, în acelaşi timp şi poetic, un film lucrat după toate normele de gîndire ale cinematografiei clasice, ale filmului sonor dintre cele două războaie, film cu capacităţi de cuprindere a mediilor, a personajelor, a structurilor sufleteşti, film care se referă atît la trăirile în cruzimea războiului cît şi la frumuseţea dragostei, sentimente deosebit de delicate pe care regizorul ştie să le ţină în mînă ca un dirijor de clasă înaltă, care ştie să orchestreze, ştie să stăpînească tonalităţile, efectele, cu actori de primă mînă ai României.” (Savel Stiopul, Incursiune în istoria artei filmului românesc)

“La un prim proiect al adaptării romanului lui Liviu Rebreanu a lucrat Roberto Rossellini, care a produs şi un scenariu. Din fericire, tema a fost preluată de Ciulei care şi-a dorit ‘un film despre dărîmarea certitudinilor, conformismelor şi concepţiilor de viaţă’. Cu ajutorul lui Titus Popovici, regizorul a eliminat aspectele conjuncturale şi a universalizat personajul, obţinînd capodopera cinematografiei române, laureate la Cannes. Expresivitatea filmică (…) şi poezia reţinută a secvenţelor produc unul din rarele cazuri în care adaptarea e superioară, în multe privinţe, chiar originalului literar.” (Dicţionar universal de filme, 2002)

“Pădurea spînzuraţilor rămîne, deocamdată, cel mai complet şi mai dens film românesc.” (Florian Potra, Aurul filmului, 1984)