Ingmar Bergman

“Unul dintre marii artişti ai primului secol de cinema, autor al unui univers filmic foarte personal a cărui coerenţă este dată în primul rînd de transpunerea pe ecran a contorsionatului şi tenebrosului său eu interior, dar şi de folosirea aceluiaşi repertoriu de chipuri actoriceşti (Liv Ullmann, Bibi Andersson, Max von Sydow, Hariet Andersson, Erland Josephson, Gunnar Björnstrand). Pentru el cinematograful reprezintă o confesiune şi un mijloc de a se elibera de propriile temeri şi obsesii. Teme recurente: moartea, singurătatea, suferinţa, cruzimea, vinovăţia, credinţa. Ideea principală a operei sale: lumea este un infern în care omul trăieşte, chinuit de singurătate, bîntuit de frică şi obsedat de sex, golul unei existenţe lipsită de Dumnezeu. Eroii săi sînt slabi şi neputincioşi, ca nişte marionete ale unui teatru de păpuşi de dimensiuni universale. Astfel, întreaga sa operă se constituie într-un teritoriu spiritual în care îşi dau mîna Kafka şi Kierkegaard, Brueghel şi Ensor. Multe dintre filmele sale complicate, pesimiste şi greu accesibile sînt sortite unui public de cinematecă, specialiştilor şi festivalurilor internaţionale.” (Dicţionar de cinema, 1997)

“Cel care a fost numit Goethe al cinematografului, celebrul regizor Ingmar Bergman este, într-un fel, un răsfăţat al Oscarului: trei dintre filmele sale au fost distinse la categorie ‘cel mai bun film străin’ (‘Izvorul fecioarei’ în 1960, ’Prin oglindă’ în 1961, ‘Fanny şi Alexander’ în 1983), iar el, regizorul, a primit în 1970 un premiu special pentru întreaga activitate. […]

Într-o carieră desfăşurată pe o perioadă de o jumătate de secol, Bergman a realizat aproximativ 50 de filme în care a creat un univers specific, o lume uşor recognoscibilă ca fiind bergmaniană. Indiferent dacă este vorba despre regatul imaginar din ‘A şaptea pecete’ sau de mediul domestic şi banal din ‘Scene dintr-o căsnicie’, această lume – observa criticul Michito Kakutani – ‘este locul în care credinţa e simplă, comunicarea evazivă şi autocunoaşterea – iluzorie în cel mai bun caz. Dumnezeu e mut (ca în ‘Comunianţii’) sau răuvoitor (ca în ‘Tăcerea’), iar personajele sînt conduse de către demonii şi fantomele capricioase ale subconştientului’. Suedezul este inegalabil în schiţarea geografiei psihicului individual dominat de ambiţii secrete, de susceptibilitatea sa la amintire şi dorinţă. Faptul că cineastul s-a concentrat în întreaga lui activitate de creaţie cu prioritate asupra problemelor existenţiale şi nu asupra celor sociale sau politice e socotit de criticul mai sus citat o urmare firească a apartenenţei sale la o ţară neutră în două războaie mondiale, în general lipsită de crime şi alte plăgi sociale. […]

În semn de omagiu adus unui mare creator şi unei opere de o uimitoare unitate şi profunzime, Televiziunea britanică i-a dedicat două filme: ‘Ingmar Bergman – The Director’ – în care secvenţe din filmele sale alternează cu declaraţii ale celor mai apropiaţi colaboratori – şi ‘The Magic Lantern’, în care actorul său preferat, Max von Sydow, citeşte din cartea autobiografică ‘lanterna magică’ (apărută şi în limba română la Editura Meridiane, în 1994). Iar Gunnar Bergdahl i-a dedicat documentarul ‘Vocea lui Bergman’, prezentat la Veneţia ’97.

În 1991, Bergman a fost ales preşedinte al Societăţii Cinematografice Europene, care acordă premii anuale celor mai bune filme de pe continent cu scopul de a contracara Oscarul american.” (Stelele Oscarului, vol. 2, 2002)

“În 1997, cînd Cannes-ul sărbătorea cea de a 50-a ediţie, 27 dintre cineaştii lumii, deţinători ai trofeului suprem, rugaţi să numească pe cel căruia i s-ar cuveni La Palme des Palmes d’Or, şi-au îndreptat gîndul către Ingmar Bergman. Era un omagiu, dar şi repararea uneia dintre nu puţinele, deconcertante erori, ale unui mare festival. Unul dintre artiştii fundamentali ai secolului XX, cel în ale cărui filme bîntuie duhul lui Kierkegaard, Kafka, Camus, primea, în 1956, cînd se afla în competiţie cu Visul unei nopţi de vară, un ‘Premiu pentru umor poetic’, spre disperarea celor de la Cahiers du Cinema, care îşi vedeau idolul umilit cu o răsplată minoră. Peste un an, juriul condus de André Maurois îi va acorda Premiul său Special pentru A şaptea pecete, împărţit, frăţeşte, cu Andrzej Wajda (Generaţia). A mai urmat un Premiu, doi ani mai tîrziu: cineastul era onorat pentru În pragul vieţii (pe ecranele noastre avea să fie botezat Voi fi mamă). […]

Universul bergmanian este dominat de

Persona

Persona
Dramă, Suedia, 1965
Regia: Ingmar Bergman
Cu::
Bibi Andersson – nom. BAFTA
Liv Ulmann

Revista Sight & Sound, publicată lunar de către British Film Institute, alcătuieşte, din 10 în 10 ani, pe baza voturilor criticilor de film, Top 10 al celor mai importante filme din istoria cinematografiei. În 1972, Persona s-a clasat pe locul 5.

Cinemagia: „Persona este considerat, de către numeroși critici și realizatori de filme, ca fiind unul dintre cele mai importante filme realizate vreodată. Eseista și scriitoarea Susan Sontag este unul din criticii de film care a scris extensiv despre acest film, numindu-l „capodopera lui Berman”. Un alt critic a caracterizat Persona ca fiind „una dintre cele mai mari opere de artă ale secolului”.”

“Filmul bergmanian cel mai ambiţios în sondarea subconştientului şi ultima sa capodoperă în alb/negru. Tăcerea asumată de Ullmann e diabolic pusă în valoare prin delirul verbal al însoţitoarei ei într-un cinema în care expresiile, privirile, gesturile cele mai subtile sînt surprinse, parcă, la microscop.” (Dicţionar universal de filme, 2002)

“Primul film al celei de a doua trilogii a lui Bergman, avînd ca temă necesitatea comunicării. Persona reprezintă lupta dintre limbaj şi tăcere, Ora lupului (1967) – lupta dintre fantasmele lui Johan şi viaţa reală a Almei, Ruşinea (1968) – opţiunea între respectul de sine şi supravieţuire.” (Peter Cowie) (Cinema… un secol şi ceva, 2002)

“Identitatea, comunicarea, alienarea, chiar schizofrenia nu reprezintă atît nişte subiecte pentru Bergman, cît nişte ochelari prin care priveşte realitatea.” (Andrew Sarris) (Cinema… un secol şi ceva, 2002)

“Persona este o meditaţie asupra individului, asupra acestuia şi a relaţiilor lui cu alţii: desigur, nu este vorba aici decît de o variaţie pe tema centrală a operei bergmaniene, dar de data aceasta regizorul tratează tema sa favorită cu o profunzime şi o rigoare fără egal, epuizînd toate implicaţiile.” (Marcel Martin)

Pianistul

Pianistul / The Pianist (2002) – Palme d’Or la Cannes, César, nom. Oscar, nom. Globul de Aur
Dramă, Polonia-Marea Britanie-Franţa-Germania, 2002
Regia: Roman Polanski – Oscar, César
Cu: Adrien Brody – Oscar, César, nom. Globul de Aur

3 premii Oscar [6]
7 premii César  [10]
2 nom. Globul de Aur

“Filmul Pianistul nu este, cum am auzit că s-a spus, filmul despre supravieţuirea prin muzică. Este o cronică la rece a ghetoului varşovian şi, mai mult decît atît, e lupta unui om pentru a rămîne în viaţă. Faptul că e pianist, şi încă unul foarte bun, mi se pare un element mai puţin important. Şi nu e colateral decît pînă în momentul în care muzica îi salvează practic viaţa, în secvenţa în care, după ce trăieşte cîţiva ani fugind dintr-un loc într-altul, într-un oraş tot mai pustiit, e descoperit de un ofiţer german meloman şi îl impresionează pînă la a-l face să-l lase în viaţă. Tot filmul, adică peste două ore, este pregătirea acestui moment impresionant cu atît mai mult cu cît e redat la rece. Aproape îţi dau lacrimile cînd vezi figura de înger trist a acestui extraordinar Adrien Brody (un bărbat de o frumuseţe rară), degetele efilate ale pianistului Janusz Olejniczak şi cînd auzi muzica lui Chopin, care rezumă parcă tot filmul, descărcînd nişte energii niciodată pînă atunci descărcate. Nu e de mirare că şi tehnicienilor le-au dat lacrimile la filmare.” (Iulia Blaga) (România Liberă, mai 2003)

“Adrien Brody arată interesant, cu nasul lui lung, ascuţit, sensibil, cu sprîncenele lui care uneori devin un accent circumflex. Expresia lui tipică – un fel de duioşie neputincioasă şi cumva mirată de propria neputinţă – e mişcătoare. Dar în nici un moment nu e – nu e lăsat să fie – la fel de emoţionant ca Ben Kingsley în rolul contabilului Stern din Lista lui Schindler. Vedeai şi la Stern revolta unui organism împotriva nefiinţei, dar vedeai mai mult decît atît: vedeai lucrurile profunde care făceau din Stern fiinţa omenească unică numită Stern; lucruri mai puţin importante pentru umanitate decît un talent ca al lui Szpilman, dar care capătă o importanţă imensă, în vremuri inumane.” (Andrei Gorzo) (Dilema, mai 2003)

Roger Ebert: „The title is an understatement, and so is the film. Roman Polanski’s „The Pianist” tells the story of a Polish Jew, a classical musician, who survived the Holocaust through stoicism and good luck. This is not a thriller, and avoids any temptation to crank up suspense or sentiment; it is the pianist’s witness to what he saw and what happened to him. That he survived was not a victory when all whom he loved died; Polanski, in talking about his own experiences, has said that the death of his mother in the gas chambers remains so hurtful that only his own death will bring closure.”

Dezacord în șase puncte

Dezacord în şase puncte / 6 diferenţe fundamentale / Six Degrees of Separation
Dramă, SUA, 1993
Regia: Fred Schepisi
Cu: Will Smith

“Un tînăr negru pătrunde în existenţa mai multor familii onorabil dîndu-se fiul lui Sidney Poitier. Titlul românesc [Dezacord în şase puncte] este eronat. De fapt e vorba de teoria, destul de confuză, a unui personaj potrivit căreia există doar şase trepte de separare între fiecare dintre noi şi oricare altul de pe planetă. Ajunge să umpli golurile lanţului şi oameni, diferiţi funciar, se pot regăsi alături. Mitoman fermecător, personajul desemnat de dramaturgul John Guare şi seducător redat de Smith, nu face decît să întregească aceste spaţii vide.” (Dicţionar universal de filme, 2002)

Wikipedia: „Six degrees of separation is the theory that everyone and everything is six or fewer steps away, by way of introduction, from any other person in the world, so that a chain of „a friend of a friend” statements can be made to connect any two people in a maximum of six steps. It was originally set out by Frigyes Karinthy and popularized by a play written by John Guare.”

Raport special

Raport special / Minority Report
Film SF, SUA, 2002
Regia: Steven Spielberg
Cu: Tom Cruise

“Film mult mai tandru, mai uman, mai precis şi mai profund decît Inteligenţă artificială, precedenta creaţie a lui Steven Spielberg.” (Iulia Blaga) (România Liberă, 10 octombrie 2002)

“Filmul este o catedrală de imagini, iar Spielberg n-a mers niciodată atît de departe în direcţia unei ‘religii a ochiului’; o face aici, iar rezultatul este copleşitor.” (Alex. Leo Şerban)

“Minority Report/Raport special – alături de Întîlniri de gradul trei, E.T. şi Lista lui Schindler, pur şi simplu cel mai bun film al lui Spielberg.” (Alex. Leo Şerban)

Cronici pe LiterNet:

Iulia Blaga
Andrei Gorzo
Alex. Leo Şerban

Roger Ebert: „At a time when movies think they have to choose between action and ideas, Steven Spielberg’s „Minority Report” is a triumph–a film that works on our minds and our emotions. It is a thriller and a human story, a movie of ideas that’s also a whodunit. Here is a master filmmaker at the top of his form, working with a star, Tom Cruise, who generates complex human feelings even while playing an action hero.”

Mecanicul „Generalei”

Mecanicul “Generalei” / The General
Comedie, SUA, 1927
Regia: Buster Keaton, Clyde Bruckman
Cu: Buster Keaton

“Pornind de la o întîmplare istorică reală – în timpul Războiului de Secesiune, nişte soldaţi nordişti fură locomotiva unui mecanic sudist, pe care acesta reuşeşte în cele din urmă să o recupereze –, filmul se constituie într-un scînteietor recital de gaguri pe fundalul unei minuţioase reconstituiri istorice.” (Cinema… un secol şi ceva, 2002)

“O montare de o amploare demnă de Griffith aduce o autenticitate rar întîlnită în comedie: războiul e parte integrantă a acţiunii, după cum patriotismul eroului e inseparabil de iubirile lui – locomotiva şi logodnica.” (Jöel Magny) (Cinema… un secol şi ceva, 2002)

“De-a lungul urmăririi, pierderii şi recuperării repetate a îndrăgitei locomotive, în mijlocul deplasărilor de trupe, ‘acţiunea dramatică şi trama comică alcătuiesc un tot, fiind interdependente. Nici o clipă nu simţi că povestea e pur şi simplu un pretext pentru comedie sau că gagurile sînt podoabe plantate pe naraţiune.’ (David Robinson) (Cinema… un secol şi ceva, 2002)

“Keaton ironizează subtil mitul, fără a neglija preocuparea scrupuloasă pentru adevărul istoric. Regia, de o amploare griffithiană, se îmbină cu studiul atent al potenţialului comic pe care-l oferă căile ferate: alimentarea cu apă şi lemne, aburul şi focul, macazurile, cuplarea vagoanelor, patinajul roţilor, pînă şi banala bielă, adevărată mină de aur pentru fantezia keatoniană.” (Dicţionar universal de filme, 2002)

Roger Ebert: „The General was voted one of the 10 greatest films of all time in the authoritative Sight & Sound poll. Who knows if it is even Keaton’s greatest? Others might choose „Steamboat Bill, Jr.” (1928).”

Ben-Hur

Ben Hur – Oscar, Globul de Aur, BAFTA
Dramă, SUA, 1959
Regia: William Wyler – Oscar, Globul de Aur
Cu: Charlton Heston – Oscar

11 premii Oscar [14]
3 premii Globul de Aur [4]

“Superproducţie extrem de costisitoare (15 milioane de dolari, de două ori mai mult decît cel mai scump film făcut în epocă), care necesită zece ani de pregătire, un an de producţie, 496 de roluri cu replici, 100.000 de figuranţi, 8 hectare de decor. Secvenţă celebră: cursa de cvadrigi care durează o jumătate de oră din cele 3 ore şi 32 de minute ale filmului.” (Cinema… un secol şi ceva, 2002)

“Perfecţionistul Wyler vizează, mai curînd, un film de caractere decît succesiunea tablourilor epice. Totuşi învidiosul Billy Wilder are oarecare dreptate cînd îl defineşte ca o ‘operă a curselor de care’. Într-adevăr cursa cvadrigelor are relief aparte datorită stereofoniei. Dar Wyler acordă atenţie sporită şi substratului politic al intrigii: ‘Nu se poate putere fără greşeli!’ – zice Pilat. Wyler, care nu e dispus să greşească, se strecoară diplomatic printre capcanele conflictului arabo-israelian: carul e arab, Hur evreu şi iudeo-arabii triumfă aliaţi în lupta cu trufaşa Romă. Pentru creştini, finalul redă ilustrativ un Calvar lipsit de vibraţie.” (Dicţionar universal de filme, 2002)

Piesă neterminată pentru pianină mecanică

Piesă neterminată pentru pianină mecanică / Neokoncennaia piesa dlia mehaniceskovo pianina
Dramă, Rusia, 1977
Regia: Nikita Mihalkov
Cu:
Aleksandr Kaliaghin
Elena Solovei

“Un concert început senin, cu rîsete inocente ca un clinchet de clopoței, și sfîrșit grav într-un hohot de plîns. Un concert dirijat magistral de la pianissimo la fortissimo, care-l consacră pe Nikita Mihalkov (în dubla postură de regizor și actor) ca un interpret, poet și filozof al operei cehoviene.” (Adina Darian) (Cinema… un secol şi ceva, 2002)

“O tensiune, o electricitate se instalează în spațiul larg deschis și în profunzimea cîmpului. Recunoști astfel acea mizanscenă dinamică în statica sa, pe care Bazin o celebra la Wyler și Welles. Ca și în Nunta lui Wajda, o lume uită că moare, visînd că se apără. Frumusețea imaginilor, știința condiționărilor, autenticitatea locurilor și cea a personajelor invită la o comparație cu Visconti, dacă acesta n-ar fi lcel mai adesea sarcastic și nu amar.” (Bartélémy Amengual) (Cinema… un secol şi ceva, 2002)

“Un film melancolic, elegiac şi premonitoriu deopotrivă şi, după Doamna şi căţelul, în timp, prima veritabilă capodoperă de film cehovian.” (Florian Potra) (Cinema… un secol şi ceva, 2002)

“Strălucită creaţie a lui Kaliaghin.” (Dicţionar universal de filme, 2008)