Evanghelia după Matei / Il vangelo secondo Matteo
Dramă, Italia-Franța, 1964
Regia: Pier Paolo Pasolini
“Există un singur film cu adevărat excepţional despre Isus: se numeşte Evanghelia după Matei, a fost făcut acum exact 40 de ani, este în alb-negru, iar regizorul lui era comunist şi homosexual: Pier Paolo Pasolini. De unde se vede că numai Credinţa te poate ajuta în viaţă, dar nu te ajută să faci filme bune. Amin!” (Alex. Leo Şerban) (Ziarul de duminică, Nr. 16 (196), 23 aprilie 2004)
Marian Rădulescu : “Filmul lui Pasolini (Premiul Special al Juriului şi Premiul Oficiului Catolic al Cinematografiei, Veneţia – 1964; Premiul Criticilor de Film din Italia pentru imagine, costume şi regie – 1965) avea să fie identificat cu „expresia unei crize”, proprie intelectualităţii italiene la sfârşitul anilor ’50, o „criză iraţionalistă”, survenită ca reacţie la sfârşitul unui deceniu de excesivă domnie a „raţionalului”. […]
Lectura lui Pasolini nu putea fi decât lectura unui marxist, dar – aşa cum recunoaşte regizorul însuşi şi, împreună cu el, mulţi spectatori sceptici – parcurgerea textului avea să-i sporească fascinaţia pentru „iraţional”, pentru divin, care domina Evanghelia: „sensul unui ceva pe care eu, ca marxist, nu pot să-l explic, şi pe care marxismul nu-l poate explica”. Acel ceva imposibil de explicat – poate că de către oricine, nu doar de marxişti – este partea „apofatică” de taină şi de poezie a operei sale, remarcată şi de monahul Nicolae Steinhard. Acesta, în cartea sa Dumnezeu, în care spui că nu crezi (scrisori către Virgil Ierunca), povesteşte următoarea anecdotă: Papa, următor vizionării filmului, ar fi dorit să-l îmbrăţişeze părinteşte pe regizor. Pasolini, vădit surprins, bate în retragere: „Dar, Părinte, eu sunt ateu!” „Nu mă interesează ce crezi tu, filmul tău însă poartă cu el un mesaj profund creştin. Hai, vino acum să te îmbrăţişez!” De altfel, Pasolini însuşi a recunoscut: „Sunt un ateu care trăieşte cu nostalgia unei credinţe”.”
“Unul dintre cele mai bune, convingătoare şi emoţionante filme ale genului, care caută în legendă adevărul universal uman. Hristos e văzut ca un răzvrătit, avînd ca fundal sonor un amestec de teme muzicale din Bach, Mozart, Prokofiev şi cîntece revoluţionare ruse sau chiar spirituals, coloana sonoră catapultează tema în universal.” (Dicţionar universal de filme, 2002)
“Această creație a lui Pier Paolo Pasolini, inspirată din tradiția biblică, ideologia marxistă și neorealismul cinematografic, vă va schimba ideea despre ce înseamnă un film epic bazat pe evenimente biblice. […] Pasolini reușește să creeze un film emoționant și convingător despre evenimentele narate în Evanghelie și să facă în același timp o critică marxistă a doctrinei creștine. Fără a-și agresa spectatorii intelectual și visceral, cum o vor face următoarele lui filme, Evanghelia după Matei conține multe dintre ideile din creațiile ulterioare ale lui Pasolini și este o bună introducere în opera sa.” (1001 de filme de văzut într-o viață)
Mircea Dumitrescu: “Temele operelor sale cinematografice sunt majore: solitudinea, incomunicabilitatea, alienarea, disperarea, destinul omului, raportul om-sistem, om-divinitate, iubirea, sensul vieţii, premisele şi semnificaţiile operei de artă. Ideea dominantă a operei sale este că omul trebuie să se bucure de viaţă, de plăcerile ei (carpe diem), dar că acestea nu trebuie să fie un scop în sine, ci o treaptă importantă spre spiritualitate. Rămânând în profan, în contingent, omul se anulează atât ca fiinţă creată, cât şi ca fiinţă creatoare. Dar această plăcere de a trăi pe care Pasolini a pus-o în centrul discursului său cinematografic este generatoare de suferinţă, iar suferinţa, când este însoţită de iubire, poate duce la salvare, la purificare.”
Rogert Ebert: “Pasolini’s is one of the most effective films on a religious theme I have ever seen, perhaps because it was made by a nonbeliever who did not preach, glorify, underline, sentimentalize or romanticize his famous story, but tried his best to simply record it.”
“Is Pasolini’s Jesus fully human and fully divine? It is difficult to say. The fact that the filmmaker is a nonbeliever did not prevent the film from being acclaimed by religious and secular critics alike as a “masterpiece” and perhaps the greatest Jesus film ever made. Because the film uses only the text of the gospels, it is rather difficult for a Cristian to criticize the screenplay. […] Perhaps we must finally conclude that it is impossible to make a good film about Jesus. Maybe it will always be the case that, whether through film or any other medium, a full asertion of the unique relationship of Jesus to God necessarily requires us to dowmnplay his humanity, and vice versa. Perhaps we are are forced into a trade-off between his holiness and his humanity.” (Bryan A. Stone, Faith and Film. Theological Themes at the Cinema, 2000)
Dictionar Cinema 