Chicago

Chicago – Oscar, Globul de Aur
Film muzical, SUA-Germania, 2002
Regia: Rob Marshall – nom. Oscar, nom. Globul de Aur
Cu:
Catherine Zeta-Jones – Oscar, nom. Globul de Aur
Renée Zellweger – Globul de Aur, nom. Oscar pt. rol secundar
Richard Gere – Globul de Aur pt. rol secundar

6 premii Oscar [13]
3 premii Globul de Aur [8]

“Chicago face un spectacol muzical de înaltă clasă dintr-o opinie joasă despre natura umană. Peisajul şi atmosfera morală – închisoarea, avocatul corupt, haita de reporteri de afară, împerecherea fierbinte şi periculoasă a epitetelor ‘feminin’ şi ‘fatal’, voinţa de a scăpa de sărăcie cu orice preţ şi convingerea că preţul unei vieţi omeneşti nu e mare lucru – toate acestea sînt îndatorate literaturii pulp fiction pe care America a produs-o în timpul Marii Crize, şi filmului noir, care s-a inspirat din această literatură şi a purificat-o. Dar sarcasmul brutal al spectacolului (scris de John Kander şi Fred Ebb, şi prezentat pentru prima dată pe Broadway în 1975, în regia lui Bob Fosse) bate pînă-n zilele noastre, cînd celebritatea este pe cale să devină unul din drepturile cetăţeneşti fundamentale – dacă n-o ai, probabil eşti victima unei erori, ai toate motivele să turbezi şi să omori pe cineva. După cum cînta Richard Gere – omul care adesea a fost bănuit că ştia prea bine cum vine treaba asta – ‘cîtă vreme le iei ochii, de unde să ştie că n-ai talent?’ […] Cînd Fred Astaire începea să danseze, tot ce era mai greoi în tine şi-n lume, toate forţele care te stînjeneau şi te cocoşeau şi te aplatizau îşi suspendau acţiunea; cîntecul şi dansul exprimau atît de mult, în frivolitatea lor – toate stările de spirit pe care n-ai ştiut să le prelungeşti – şi păreau să vină atît de uşor, încît simţeai că poţi şi tu, te simţeai cool. După Moulin Rouge şi Chicago se vorbeşte despre renaşterea musical-ului, dar nu regăsesc acel spirit. Filmele astea au totul în afară de graţie.” (Andei Gorzo) (Dilema, nr. 545, 12-18 septembrie 2003)

“E un musical cu o desfăşurare de forţe impresionantă, cu nume de prim rang – Catherine Zeta-Jones, Renée Zellweger şi Richard Gere –, impecabil realizat, dar care nu reuşeşte să transmită nici o emoţie. E frumos şi rece ca un bibelou, îl priveşti, îi recunoşti frumuseţea şi nu simţi nici un pic de căldură. Poate pentru că e un film făcut prea ca la carte, cu o dorinţă ostentativă de a fi corect, de a fi nominalizat la Oscaruri, de a cîştiga multe dintre ele şi nimic altceva. Asta în ciuda multor dialoguri/versuri inspirate şi a unui umor negru foarte reuşit.” (Laurenţiu Brătan) (22, Nr. 710, 14 – 20 octombrie 2003)

“Filmul acesta e ca un western în care nu există good guys; are de toate (vedete, muzică, dans, Oscaruri etc.), dar nu are suflet… Şi nici un şlagăr pe care să-l fluieri la ieşire – ceea ce, pentru un musical, este o performanţă! Există un număr – în film – care defineşte ‘spiritul’ lui: ‘Razzle-dazzle’. Adică ‘ia-le ochii, zăpăceşte-i, fă-i praf!’ Nu există nici o secundă care să nu asculte de acest îndemn. Chicago este puţin Cabaret, puţin All That Jazz, puţin Dancer in the Dark… În locul geniului, multă meserie. Montaj, coregrafie, costume, lumini – toate asudă din greu pentru a da impresia că ceea ce se vede este nou, original, nemaivăzut. Dar nu este. Chicago este un film calculat la milimetru, care-şi poartă virtuozitatea ca pe o medalie. Atît de sigur pe efectele sale încît devine vulgar. E ca Maddona legată la ochi, cu arma-ntr-o mînă şi balanţa în cealalta: ‘Everybody Comes to Hollywood’…” (Alex. Leo Şerban) (România literară, nr. 41, 15 – 22 octombrie 2003)

Roger Ebert: „Chicago continues the reinvention of the musical that started with „Moulin Rouge.” Although modern audiences don’t like to see stories interrupted by songs, apparently they like songs interrupted by stories. The movie is a dazzling song and dance extravaganza, with just enough words to support the music and allow everyone to catch their breath between songs. You can watch it like you listen to an album, over and over; the same phenomenon explains why „Moulin Rouge” was a bigger hit on DVD than in theaters. […]

Chicago is a musical that might have seemed unfilmable, but that was because it was assumed it had to be transformed into more conventional terms. By filming it in its own spirit, by making it frankly a stagy song-and-dance revue, by kidding the stories instead of lingering over them, the movie is big, brassy fun.”

Marele Lebowski

Marele Lebowski / The Big Lebowski
Comedie, SUA-Marea Britanie, 1998
Regia: Joel Coen
Cu: Jeff Bridges

“Cu Fargo şi The Big Lebowski fraţii Coen şi-au extins filosofia comunicării neautentice la o indispoziţie a societăţii în care lipsa articulării este un simptom observabil.” (Paul Coughlin)

“Fraţii Coen inventează situaţii abracadabrante, distorsionează comic orice situaţie, cît de dramatică, căptuşind totul cu aluzii politice şi trimiteri la mituri cinematografice.” (Dicţionar universal de filme, 2002)

“Filmul fraţilor Coen The Big Lebowski este (şi) un omagiu (ironic) adus culturii bowlingului. Lebowski din titlu (jucat extraordinar de Jeff Bridges) este un tîrîie-brîu, relicvă viviantă a anilor flower power; un fel de maniac al timpului liber. N-are nici o treabă şi nici un job, este şleampăt, îmbrăcat mereu în aceleaşi gioarse, fumează ‘iarbă’, are o rablă de maşină şi-un cont de 0,00 în bancă… Totul ar fi din cale-afară de tragic (comic) dacă n-ar exista bowlingul.” (Alex. Leo Şerban)

Doamna și vagabondul

Doamna și vagabondul / Lady and the Tramp – nom. BAFTA pt. cel mai bun fim de animație
Film de animație, SUA, 1955

Wikipedia: „Lady and the Tramp was named number 95 out of the „100 Greatest Love Stories of All Time” by the American Film Institute in their 100 Years…100 Passions special, as one of only two animated films to appear on the list, along with Disney’s Beauty and the Beast (which ranked 34th).

In 2010, Rhapsody called its accompanying soundtrack one of the all-time great Disney & Pixar Soundtracks.

In June 2011, TIME named it one of „The 25 All-TIME Best Animated Films”.”

Traducătoarea

Traducătoarea / The Interpreter
Thriller, Anglia, 2005
Regia: Sydney Pollack
Cu:
Nicole Kidman
Sean Penn

Mihai Fulger: „Principala problemă a filmului este scenariul care lasă impresia de încropeală sau improvizaţie (nu degeaba subiectul a trecut prin zece mâini – nemaisocotindu-l pe regizor – până a ajunge pe ecrane), combinând locuri comune cu lacune şi incoerenţe; povestea Silviei, care formează nucleul narativ, este prea întortocheată pentru a fi credibilă. The Interpreter ar fi trebuit să fie un thriller politic, dar se dovedeşte mai degrabă o (melo)dramă psihologică, dominată de dialoguri nesfârşite între protagonişti (din fericire, şarmul actorilor salvează situaţia). În schimb, secvenţele de thriller – puţine, dar intense – sunt excelent realizate, montajul în paralel sporindu-le suspansul.”

Roger Ebert: „Sydney Pollack’s „The Interpreter” is a taut and intelligent thriller, centering on Nicole Kidman as an interpreter at the United Nations, and Sean Penn as a Secret Service agent. […] What I admire most about the film is the way it enters the terms of this world – of international politics, security procedures, shifting motives – and observes the details of all-night stakeouts, shop talk, and interlocking motives and strategies.”

Amintiri din Epoca de Aur

Amintiri din epoca de aur 1 – Tovarăși, frumoasă e viața!
Amintiri din epoca de aur 2 – Dragoste în timpul liber
Comedie, România, 2009
Regia: Ioana Uricaru, Hanno Höfer, Răzvan Mărculescu, Cristian Mungiu, Constantin Popescu Jr.

Andrei Gorzo: „Amintiri din Epoca de Aur [1] ar putea la fel de bine să se cheme „Comunismul pe înţelesul tuturor”. Scopul lui Cristian Mungiu – producătorul şi scenaristul acestei serii de scurt-metraje – este să instruiască şi să amuze – să instruiască amuzînd. Mungiu dramatizează şase legende din epoca Ceauşescu, explicînd din mers ce însemna pe atunci o banană, ce însemna o butelie, ce însemna ziarul Scînteia etc. Unele dintre dramatizările lui sînt mai lucrate, altele – mai puţin.”

Mihai Fulger: „Luat separat, Dragoste în timpul liber se dovedeşte una dintre marile reuşite ale Noului Cinema Românesc şi nu mă îndoiesc că omnibusul a fost selecţionat la Cannes („Un Certain Regard”) doar datorită contribuţiei lui Cristian Mungiu (de data aceasta în ipostaza de „autor total”).”

Viața lui Iisus

Viața lui Iisus / The Greatest Story Ever Told
Dramă, SUA, 1965
Regia: George Stevens
Cu: Max von Sydow

[5] nom. Oscar

“Viaţa lui Iisus în Cinemascop şi stereofonie. Suita de planuri a căror respiraţie plastică nu e susţinută de scenariul banal în care izbuteşte, totuşi, să strălucească Sydow printr-un joc al sfîşîierilor interioare.” (Dicţionar universal de filme, 2002)

Peter T. Chattaway: „Some will say that this expensive flop, produced by the devoutly Christian George Stevens (The Diary of Anne Frank, Shane), represents everything that is wrong with Hollywood adaptations of the Gospels: it’s too pretty, it’s too stilted, it’s too American, it’s too lavish to be an authentic depiction of first-century Galilean peasant society, and it’s got too many distracting cameos, culminating in John Wayne’s brief, out-of-nowhere appearance as the centurion at the crucifixion. And they would have a point. But the cinematography is gorgeous, and many of the performances are quite good, especially that of Max von Sydow (as Jesus), whose austerity is leavened with moments of deeply felt emotion.”

4 luni, 3 săptămîni și 2 zile

4 luni, 3 săptămâni și 2 zile – Palm d’Or şi Premiul FIPRESCI la Cannes, Marele Premiu al Academiei Europene de Film, nom. Globul de Aur şi nom. César pt. cel mai bun film străin
Dramă, România, 2007
Regia: Cristian Mungiu – Premiul pt. regie acordat de European Film Academy
Cu:
Anamaria Marinca
Laura Vasiliu
Vlad Ivanov

Palm d’Or şi Premiul FIPRESCI la Cannes
Premiul pentru cel mai bun film acordat de European Film Academy
Nom. Globul de Aur pt. film străin
Nom. César pt. film străin

Lista premiilor: www.4months3weeksand2days.com

“Mungiu e, în acest film, un maestru al redării atmosferei concentraţionare a celei mai negre perioade ceauşiste şi surprinde, în detalii foarte atente, caracterul orwellian al acelor ani. Filmul e minimalist, esenţializat, epurat de orice încărcături inutile. Atmosfera apăsătoare, ternă e accentuată de alegerea anotimpului (toamnă-iarnă), cînd totul e întunecat, înnorat. Filmul a obţinut cel mai important premiu din istoria cinematografului românesc – Palme d’Or pentru un lung-metraj.” (Laurenţiu Brătan, 22)

“Nu pot decît să mă înclin în faţa filmului: 432 este impecabil cap-coadă, are un scenariu beton, dialoguri incredibil de naturale, interpretări perfecte şi un suspans care te ţine cu sufletul la gură pînă la final! Şi nu este un film ‘despre avort’ (aşa cum nici Lăzărescu nu era ‘despre sistemul medical’), ci despre solidaritate (şi responsabilitate individuală) în vremuri de ciumă…” (Alex. Leo Şerban, Idei în dialog)

“Neiertător şi generos în acelaşi timp, curgînd în cadrele lungi şi dense ce par a fi tipice noului cinema românesc, filmul surprinde degradarea decenţei umane în comunism.” (A. O. Scott, New York Times)

8 femei

8 femei / 8 femmes – nom. César
Comedie, Franţa, 2002
Regia: François Ozon – nom. César pt. regie, nom. César pt. (co)scenariu
Cu:
Catherine Deneuve
Isabelle Huppert
Emanuelle Béart
Fanny Ardant

European Film Academy a acordat premiul pentru interpretare feminină întregii distribuţii (8 actriţe)

[12] nom. César

“Povestea filmului sună ca rezumatul unui roman poliţist clasic: într-un conac înconjurat de nămeţi, în ajunul Crăciunului, s-a comis o crimă. Stapînul conacului a fost înjunghiat, şi persoanele aflate la faţa locului, toate femei, sînt potenţial suspecte. Plasarea acţiunii în anii ’50, distribuţia şi povestea în sine sînt elemente aproape clasice ale filmului. Relaţiile dintre personaje, numerele muzicale ale eroinelor şi felul în care evoluează interesul regizorului fac parte dintre elementele care vă vor şoca, şi acest lucru l-a avut în vedere Ozon atunci cînd a realizat filmul. Însă şocurile lui nu sînt gratuite, iar povestea se ţine de la un capăt la celălalt.” (Ada Roseti, Realitatea românească, august 2002)

“Cum tot filmul se desfăşoară într-o singură zi şi în acelaşi loc închis, toată greutatea cade pe umerii personajelor. Ele ştiu să facă atmosfera şi s-o spargă în secunda următoare. Incredibil tabloul feminităţii pe care îl schiţează Ozon. […] Ozon reuşeşte printr-un scenariu foarte sec, dar foarte viu, să contureze opt tipologii feminine diferite, să le dea un trecut, o motivaţie pentru ceea ce au devenit, chiar circumstanţe atenuante. Nu e deci de mirare că în această lume a femeilor, dezvăluită pînă la sfîrşitul filmului în toată splendoarea ei, bărbaţii nu au importanţă. În film, de un singur bărbat se leagă toate destinele femeilor. Dar lumea merge înainte şi după ce acesta dispare.” (Iulia Blaga, România liberă, 13 august 2002)

“Cel mai rafinat, mai euforizant divertisment distribuit la noi, de la O familie genială – acea comedie magnifică despre depresie, pe nedrept eclipsată de fenomenul Amélie. […] François Ozon îşi exhibă aici flebeţea pentru reprezentările feminităţii din filmele vechi, şi umple ecranul de stele. Nu numai cele opt, ci şi Romy Schneider, Rita Hayworth, Lauren Bacall, Lana Turner, Ava Gardner, Leslie Caron, spirite chemate cu ajutorul unui tablou, al unui port-ţigaret, al unei perechi de mănuşi, miraje înfiripate dintr-o supradoză de Technicolor sau dintr-o atitudine.” (Andrei Gorzo, Dilema, nr. 493)

“O splendoare: o combinaţie de musical, Agatha Christie şi omagiu adus ideii de divă. […] Culorile, costumele şi decorurile sînt absolut glorioase: te pot duce cu gîndul la acel pictor ratat, Vincente Minnelli, îmbătat de Technicolor. Paradisul cinefililor n-ar putea arăta mai bine decît acest film de François Ozon.” (Andrei Gorzo, Dilema, nr. 485)

California Dreamin’ (nesfîrșit)

California dreamin’ (nesfîrșit) – Premiul Un Certain Regard la Cannes
Dramă, România, 2007
Regia: Cristian Nemescu
Cu:
Armand Assante
Răzvan Vasilescu

Alex. Leo Șerban: “Amestecul de scenariu bine scris, interpretări excelente, mici momente ‘ciné-vérité’ şi visare adolescentină (‘neorealismul magic’ propriu lui Nemescu) reuşeşte să facă din California Dreamin’ unul din cele mai consistente şi mai personale debuturi în filmul românesc. Este un ‘thriller comic’ rînd pe rînd amuzant, antrenant şi emoţionant, care duce gluma iniţială pînă la punctul de fierbere din final, cînd derizoriul devine tragic.” (Libertatea, iunie 2007)

Andrei Gorzo: “E un film pentru public în cel mai viu şi mai generos sens al sintagmei: un spectacol de cinema popular pus în scenă cu talent şi cu ambiţie, cu cap şi cu gust, dar în primul rînd cu convingerea că, indiferent ce viitor mai are sau nu mai are ca artă, la noi sau aiurea, cinema-ul trebuie să rămînă popular. Preocuparea asta îl deosebeşte de celelalte filme româneşti bune apărute în ultimii doi ani – de Moartea domnului Lăzărescu şi de Hîrtia va fi albastră, ba chiar şi de relativ convivialul A fost sau n-a fost?. California Dreamin’ nu le împărtăşeşte alura austeră, credinţa impresionantă şi iluminatoare – dar intimidantă şi chiar de neînţeles pentru spectatorul hollywoodizat – că principala menire a cinema-ului este să reconstituie şi să investigheze realitatea, nu să facă spectacol din ea.” (Dilema veche, Nr. 175, 14-20 iunie 2007)

Cătălin Sturza: “Prin California Dreamin’ (nesfîrşit), Nemescu face cîţiva paşi importanţi pe drumul deschis de scurtmetrajele sale: balcanism, sărăcie, exotism, comic de situaţie şi personaje à la Kusturica, Românie profundă, femei uşoare, funcţionari corupţi şi comic de limbaj à la Nae Caranfil şi Cristian Mungiu, plus o răzmeriţă şi o crimă colectivă à la Mircea Mureşan. O comedie uşoară, balcanică, ce se transformă treptat într-o dramă psihologică a Balcanilor, cu un puternic mesaj antiamerican. […] California Dreamin’ e, încă din titlu, ‘nesfîrşit’, şi a fost asamblat după viziunea regizorului, fără a fi fost însă curăţat şi finisat de acesta. Nu ştiu dacă intervenţiile finale ar fi reuşit să echilibreze comedia şi drama şi să schimbe raportul de proporţie dintre locurile comune şi nuanţele originale, dintre un balcanism de provincie şi o provincie a Balcanilor. Însă, cu siguranţă, n-ar fi reuşit să adauge mai multă forţă, mai mult umor şi mai mult dinamism – pe care filmul deja le are, cu prisosinţă. O cursă cu obstacole prin noul realism al tinerilor regizori şi prin istoria recentă a cinematografului românesc, ce trece de anecdotă şi de sitcom, se întoarce la epicul cu respiraţie largă şi dă semne că ar învăţa să fie ambiţios, obraznic şi natural.” (Cultura, Nr. 32 (137), 16 august 2007)

Elena Dulgheru: “Dacă despre Cristian Nemescu putem vorbi azi, fatalmente, doar la timpul trecut, filmografia sa continuă să îmbogăţească prezentul – românesc şi internaţional –, deziderat definitoriu pentru un artist de valoare. Colecţia filmelor sale de scurt metraj şi mediumetraj a devenit un punct de rezistenţă în retrospectivele de cinema românesc de pretutindeni, iar pe California Dreamin’ (nesfîrşit) continuă să se bată marile festivaluri. Iar succesul real de public, sălile pline pe care le face filmul, prezenţa sa constantă în bloguri şi în forurile de discuţii constituie, fără îndoială, încă un deziderat împlinit – acela al popularităţii – al foarte tînărului cineast plecat dintre noi. […] ’Locul în care nu se întîmplă nimic’ din California Dremin’ nu e idilic, ironia regizorului punctează discret atitudini sociale vicioase, abia sesizabile (precum demonstraţia de mucava a muncitorilor în curs de disponibilizare), sau dezvoltare spre un paroxism al obstinării patriotard-birocratice întruchipate de şeful gării, Doiaru. Personajul – cel mai complex din film – este construit ca un cumul al contradicţiilor ‘românului mediu’: o mixtură de proamericanism (expresie a setei de ‘libertate şi democraţie’) şi şovinism provincial (teama de aceleaşi ‘libertate şi democraţie’), mascate sub forma cutumelor naţionale afişate.” (Adevărul literar şi artistic, Nr. 885, 22 august 2007)