Filmul muzical

“Filmul muzical a premers epoca sonorului. Méliès insera în filmele sale divertismente coregrafice, folosindu-i în acest scop pe dansatorii de la teatrul Châtelet. Dar, încă din prima perioadă a istoriei cinematografiei, se întîlneşte frecvent opera filmată. Sincronizările se făceau cu ajutorul discurilor de patefon sau al unei partituri adecvate. Oricît ar părea de ciudat, întîlnim încă din primii ani filme ca Paulus chantant – Paulus cîntînd şi Faust de Méliès (1897) […] Desigur însă abia sonorul va duce la înflorirea genului.” (Lumea filmului, 1971)

Epoca cinematografului sonor a început o dată cu Cîntăreţul de jazz (1927), în care Al Jonson rosteşte cîteva cuvinte şi cîntă blues-uri. The Broadway Melody (1929), “100% vorbit, cîntat şi dansat”, a fost prototipul primelor musical-uri. Filmul muzical a fost consecinţa firească a apariţiei sonorului şi, la fel ca în cazul westernului, formatul şi stilul acestui gen nou a fost în întregime de origine americană.

Busby Berkeley – Genial creator al musicalului hollywoodian din epoca sa de aur, a deschis o nouă etapă în istoria filmului muzical american prin montările grandioase ale numerelor de balet, cu corpuri de dans uriaşe şi costume fastuoase. “Vitalitatea şi ingeniozitatea sa depăşesc limitele sensibilităţii sale. Berkeley lasă moştenire posterităţii imaginea antrenantă a îndrăznelii unei epoci de diversiune.” (Andrew Sarris) (Cinema… un secol şi ceva, 2001)

Epoca de aur a musical-urilor produse de studiourile MGM începe în 1939 cu Vrăjitorul din Oz şi ia sfîrşit cu Gigi (1958). Una dintre cele mai populare vedete din lume în perioada 1938-1944, Mickey Rooney formează un cuplu exploziv cu alt copil-minune al ecranului: Judy Garland.

Fred Astaire – “Supervedetă a musicalului american timp de mai multe decenii. Se impune printr-un profesionalism fără cusur, dublat de o incredibilă uşurinţăţ, eleganţă şi inventivitate în conceperea şi executarea dansurilor. Înaltă ţinută artistică, sofisticare, inteligenţă, farmec, exuberanţă – sînt caracteriticile tuturor apariţiilor sale pe ecran, care rămîn momente de referinţă în istoria filmului muzical al acestui secol. Este partenerul ideal pentru cîteva dintre vedetele genului (Eleanor Powell, Cyd Charise, Leslie Caron), dar, dintre toate, formează un cuplu de neuitat cu Ginger Rogers în 9 filme.” (Dicţionar de cinema, 1997)

Vincente Minnelli – “Steaua regizorală a studiourilor MGM în anii ‘40-’50, cel care a reînviat musicalul asigurîndu-i o nouă epocă de glorie, realizatorul flamboaiant care are spectacolul în sînge, unul dintre cei mai apreciaţi stilişti ai filmului hollywoodian postbelic.” (Dicţionar de cinema, 1997) Filme: Un american la Paris (1951), Orchestra ambulantă (1953), Gigi (1958)

“Fără a minimaliza meritele lui Vincente Minnelli în dezvoltarea filmului muzical-coregrafic, vom spune că el se ferea, în general să problematizeze; abia cei care preiau de la el preocupările de gen – Stanley Donen şi Gene Kelly – vor merge pe această cale, vor urmări ca filmele lor să nu fie doar muzică şi dans, ci să aibă şi idei. Ei vor prelua însă de la Minnelli ironia care-i va diferenţia de sentimentalul Fred Astaire.” Echipa Stanley Donen – Gene Kelly a înnoit genul, a devenit un echivalent, un simbol al noţiunii de “film-musical” modern.

Gene Kelly – “După Fred Astaire, este regele musicalului american în a doua perioadă de aur a genului. Cu carură de marinar, robusteţe de cosmonaut şi figură de şmecher simpatic, el este expresia dinamismului, a forţei, a bucuriei de a trăi.” (Dicţionar de cinema, 1997) “Kelly nu seamănă cu Fred Astaire. Kelly e un dansator care gîndeşte şi apoi simte, Astaire dansează înainte de a gîndi.” (David Thompson) “Din combinarea cinematografului cu dansul, Kelly a fost poate singurul autor care a ştiut ă obţină momente de sinteză de o originală densitate poetică. Creaţiile sale nu sînt niciodată banale; coregrafiile sale sînt întotdeauna concepute în funcţie de aparatul de filmat.” (Freddy Buache) (Cinema… un secol şi ceva, 2001)

Cîntînd în ploaie (1952)
“Glorificare a visului american şi celui hollywoodian în special. […] Cel mai profesional musical făcut vreodată, opera unei echipe experimentate, formată din talente complementare.“ (B. Day) (Cinema…un secol şi ceva, 2002) “Secvenţe celebre: dansul care dă titlul filmului şi care a fost calificat de critică drept ‘cel mai încîntător dans din istoria cinematografului’; dansul lui Donald O’Connor cu canapeaua; secvenţa baletului apaş, cu Gene Kelly şi Cyd Cahrisse, care a fost repetată timp de o lună, filmată timp de două săptămîni şi care a costat a cincea parte din bugetul întregului film.” (Cinema…un secol şi ceva, 2002)

Anii ‘60

“Categoric, al şaptelea deceniu al secolului a aparţinut filmului muzical. Dacă privim tabloul statuetelor de aur împărţite de Academia americană – numai la categoriile principale: cel mai bun film, cea mai bună regie, cel mai bun actor –, afirmaţia se susţine. Poveste din Cartierul de Vest (1961), My Fair Lady (1964), Mary Poppins (1964), Sunetul muzicii (1965), Oliver (1968) au impus genul musicalului nu numai în America, ci pe toate meridianele lumii.” (Stelele Oscarului, vol. 2, 2002)

Poveste din Cartierul de Vest (1961)
“Era o noutate absolută mai întîi ca problematică: transpunea vechea, clasica idilă shakespeareană dintre Romeo şi Julieta în mijlocul tinerilor de culoare dintr-un cartier mărginaş al New-York-ului, îndrăzneală pe care nu o mai avusese nimeni pînă atunci. […] Dar filmul era totodată şi un spectacol total, în care tulburătoarea poveste de dragoste, străbătută de un puternic fior liric şi dramatic, se împletea în chip foarte original cu muzica, dansul şi poezia. Noutatea absolută pe care o aduceau regizorii Wise şi Robbins (acesta din urmă fiind semnatarul extraordinarei coregrafii) era părăsirea studiourilor şi filmarea în plină stradă, chiar acolo unde se petrec evenimentele. Un întreg cartier – propus pentru demolare – a fost închiriat în vederea filmărilor şi dansatorii îl invadează pur şi simplu, dansînd pe străzi, pe maidane, pe terenuri sportive, pe acoperişuri. Dansul exprimă o infinitate de sentimente şi stări, de la dragoste şi ură, de la gelozie la spaimă, de la laşitate la durere, de la rivalitate la violenţă. Muzica este semnată de Leonard Bernstein, cunoscutul compozitor şi dirijor, care semnase şi partiturile musicalului ‘West Side Story’ prezentat pe scenă în 1957.” (Stelele Oscarului, vol. 2, 2002)

My Fair Lady (1964)
“Filmul conservă caracterul teatral al spectacolului de pe Broadway, fiind o transcripţie destul de fidelă a acestuia, cu excepţia înlocuirii interpretei principale, Julie Andrews, cu Audrey Hepburn. Realizare somptuoasă, care străluceşte nu numai prin binecunoscuta muzică a lui Loewe, cît mai ales prin decoruri, costume şi interpretare, al căror stil aparţine perioadei clasice a musicalului american – My Fair Lady poate fi considerat ultimul mare film al acestei perioade. George Cukor, regizor preocupat constant de universul feminin, reuşeşte să facă din ‘opereta cea mai misogină din tot show business-ul american un omagiu cinematografic adus femeii’ (Robert Benayou)”. (Cinema… un secol şi ceva, 2002)

În Europa – “În acest moment al evoluţiei genului – şi, cred, tocmai fiindcă a ajuns la o asemenea treaptă – Europa începe a se interesa de ‘film-musical’. Les Parapluies de Cherbourg – Umbrelele din Cherbourg al lui Jacques Demy reprezintă o formulă nouă într-un fel înnoitoare. Jacques Demy aparţine noului val pentru că practică un cinematograf opus convenţionalului film clasic (un autentic cinematograf de autor, Demy scriindu-şi totdeauna singur scenariile), dar face totodată opinie aparte în acelaşi nou val; Demy este un delicat, un sentimental, departe de luciditatea rece, adesea cinică a semenilor săi de generaţie.” (Lumea filmului, 1971)

Umbrelele din Cherbourg (1964)
“Operă lirică, gen nou în măsura în care a fost compusă de autor, alături de compozitor (Michel Legrand), special pentru film, frază cu frază, măsură cu măsură, muzica şi cuvîntul conjugîndu-se în mişcarea fiecărui plan, în perspectiva unei gestici actoriceşti pur cinematografice, în care pînă şi banala întrebare ‘Te doare piciorul?’ poate fi motiv de intonare muzicală. Importantă în acest film neobişnuit este poezia fluidă care îl subjugă pe spectator, încîntarea magică pe care i-o provoacă, perfecta simbioză dintre tramă, muzică şi culoare. Numărul redus de teme muzicale modern orchestrate caracterizează nu atît personajele, cît raporturile dintre ele.” (Dicţionar universal de filme, 2002)

Anii ‘70

Bob Fosse – “Unul dintre cei mai originali şi valoroşi regizori, cel care nu numai că a modernizat spectacolul şi filmul musical de mare montare, dar le-a dar noi valenţe calitative: Cabaret, de pildă, a fost primul musical politic, iar All That Jazz – primul musical tragic. Continuînd ceea ce, pînă la un punct, făcuseră Busby Berkeley, Gene Kelly, Vincente Minnelli ş.a., care înlesniseră pătrunderea unui realism social de o asprime neobişnuită într-un gen consacrat prin veselie şi desprindere de realităţi, Bob Fosse a atins cote fără precedent.” (Stelele Oscarului, vol. 2, 2002)

Cabaret (1972)
“Primul musical care îndrăznea să aşeze pe portativ în locul clasicei poveşti de dragoste, o poveste politică. […] Filmul lui Fosse evidenţiază, cu forţa de convingere a artei, multe cauze şi amănunte determinante în ascensiunea nazismului. Între o gravă lecţie de istorie şi specatcolul de divertisment nu mai era nici o incompatibilitate.” (Mirajul statuetei de aur, 1985)

All That Jazz (1979)
“Extraordinar musical, frisonant şi opresiv, comparat, de regulă, cu 81/2 al lui Fellini.” (PRO Cinema, decembrie 1998) “Filmul e sarcastic, e necruţător, e un musical al stress-ului, al disperării, o autobiografie de relizator de musical-uri, devoratoare pentru el, ‘o capodoperă a genului’, cum n-a întîrziat critica să-l numească.” (Stelele Oscarului, vol. 2, 2002)

Febra de sîmbătă seara (1977)
“Plasat undeva între West Side Story şi Rebel fără cauză, filmul lui Badham este un bun exemplu de succes comercial şi ambiţie culturală. […] Melodiile semnate de Bee Gees şi tablourile defulării la discotecă sînt doar elemente exterioare ale atracţiei pe care încă o exercită filmul, adevărată meditaţie pe tema tinereţii. Tony (Travolta), moralist rebel, e personajul emblematic al unei generaţii în plină ‘revoluţie sexuală’, în care febra dansantă coexistă cu un sentiment de acută disperare.” (Dicţionar universal de filme, 2002) “’Cele mai fascinant de frumoase secvenţe de dans filmate vreodată’ (Pauline Kael) fac din John Travolta (la primul său rol principal) urmaşul lui Fred Astaire şi Gene Kelly şi îl propulsează printre vedetele Hollywoodului cu box-office asigurat.” (Cinema… un secol şi ceva, 2002)

Deceniul al şaptelea este ultimul din secolul cinematografului care are filme muzicale reprezentative într-un număr important, putînd fi amintite aici şi: Scripcarul pe acoperiş (1971), Jesus Christ Superstar (1973), Grease (1978), Hair (1979). Ultimile două decenii nu au producţii muzicale demne de reţinut, poate doar Flashdance (1983), cu impact imens asupra industriei hollywoodiene, a modei şi a culturii pop, Dirty Dancing (1987), un film rock’n’roll cu secvenţe inspirate de dans care compensează banalitatea intrigii şi Sister Act, “comedie rudimentară iluminată de personalitatea lui Whoopi Goldberg şi de spirituals-uri dumnezeieşti interpretate.” (Dicţionar universal de filme, 2002)

Anii 2000

Ultimii ani par să consemneze renaşterea musical-ului.

Dansînd în noapte (2000)
“Un exemplu de nou cinematograf european iconoclast. Dezmembrînd musicalul hollywoodian fără prea multă preocupare pentru un realism plauzibil, Dansînd cu noaptea abandonează multe dintre regulile meşteşugului cinematografic în entuziasmul său pentru camerele digitale şi pentru bombardamentul multi-imaginii.” (Sight and Sound) (Cinema… un secol şi ceva, 2002)

Moulin Rouge (2001)
“Moulin Rouge este un musical ce revigorează musical-ul. Doldora de energia MTV-ului şi a operei rock, îşi revitalizează rădăcinile – opereta şi spectacolul de cabaret. […] Cred că filmul va deveni clasic (practic înainte de-a se termina). Şi e un compendiu de cultură pop.” (Andrei Gorzo, Dilema, nr. 456) “Moulin Rouge poate fi ‘citit’ şi ca o pastişă a epocii noastre: o lume mereu agitată pînă la pierderea identităţii (v. scena de prezentare a clubului ca metaforă a unui întreg univers cu siluete ale căror contururi devin din ce în ce mai estompate); un spaţiu în care comerţul predomină pînă la saturaţie, în care ‘I’m a material girl’ nu este numai o melodie a Madonnei (cu haz citată în film).” (Miruna Barbu, România literară, nr. 17/2002)

Chicago (2002)
“Chicago este puţin Cabaret, puţin All That Jazz, puţin Dancer in the Dark… În locul geniului, multă meserie. Montaj, coregrafie, costume, lumini – toate asudă din greu pentru a da impresia că ceea ce se vede este nou, original, nemaivăzut. Dar nu este. Chicago este un film calculat la milimetru, care-şi poartă virtuozitatea ca pe o medalie. Atît de sigur pe efectele sale încît devine vulgar. Ca Madonna.” (Alex. Leo Şerban, Libertatea, septembrie 2003)

“Cînd Fred Astaire începea să danseze, tot ce era mai greoi în tine şi-n lume, toate forţele care te stînjeneau şi te cocoşau şi te aplatizau, îşi suspendau acţiunea; cîntecul şi dansul exprimau atît de mult, în frivolitatea lor – toate stările de spirit pe care n-ai ştiut să le prelungeşti – şi păreau să vină atît de uşor, încît simţeai că poţi şi tu, te simţeai cool. După Moulin Rouge şi Chicago se vorbeşte despre renaşterea musical-ului, dar eu nu regăsesc acel spirit. Filmele astea au totul în afară de graţie.” (Andrei Gorzo, Dilema, nr. 545, 12-18 septembrie 2003)