Hotel de lux

Hotel de lux – Leul de Argint la Veneţia
Dramă, România, 1992
Regia: Dan Piţa
Cu: Ştefan Iordache

“Într-un spaţiu închis, monumental şi înfricoşător, aflat în puterea unui dictator discreţionar şi cameleonic, un executant obedient al ordinelor acestuia încearcă să contravină regulilor sistemului, dar află despre el şi despre lumea din jur adevăruri care-l strivesc. ‘Hotel de lux este sută la sută un film românesc. Despre destinul nostru comun. Dar, dincolo de acest nivel, este o experienţă pe care au traversat-o multe alte ţări ce au cunoscut dictatura.’ (Dan Piţa)” (Cinema…un secol şi ceva, 2002)

“Originală viziune cinematografică barocă şi coşmarescă, filmul este o alegorie (cu dimensiuni de pamflet, dar şi de meditaţie) a condiţiei umane, în oricare infern în care «Cine nu e cu noi e împotriva noastră».” (Natalia Stancu) (Cinema…un secol şi ceva, 2002)

“O frescă dantescă obsesivă cu tonuri redundante care irită şi fascinează deopotrivă.” (Algio Cantelli) (Cinema…un secol şi ceva, 2002)

“Hotel de lux este un produs care poate înlocui cu succes istoriile cu Dracula în mintea occidentalului de pe stradă.” (Cristian Tudor Popescu) (Cinema…un secol şi ceva, 2002)

“Piţa şi-a orchestrat filmul ca o simfonie. O simfonie halucinantă şi atroce. Învelişurile teroarei se dezghioacă terifiant sub ochii noştri. Un lift ne urcă în spaţiul elegant sau ne coboară în cercurile danteşti. Sigur, această parabolă a totalitarismului e apăsătoare, provoacă şi irită, dar cum altfel ar putea fi? Ideea regizorului de a filma coşmarul chiar în palatul ridicat după indicaţiile dictatorului spre a-şi consfinţi sceptrul şi gloria (…) asigură un suport scenografic ideal pentru a ilustra luxul clădit pe mizeria umană. «Absurdul imagistic» este pe măsura absurdului sistemului pe care cineastul îl devoalează.” (Adina Darian, Noul Cinema, nr. 10/1992) (Istoria filmului românesc 1897-2000)

“Hotel de lux impune şi prin distribuţia actoricească, interpreţii figurînd, prin ‘semnul’ lor, idei, concepţii, fenomene (şi mai puţin personaje tradiţionale): Ştefan Iordache conturează o personalitate malefică, dictatorială, ubicuă, Irina Petrescu întrupează atribute generice ale Mamei, Valentin Popescu – în rolul Fiului – simbolizează laşitatea asumată, într-un univers al manipulării şi maculării, ceilalţi participanţi la ritualul dezumanizării (…) au clipa lor de prim-plan, pentru a redeveni, apoi, ‘piesele’ unui decor uman sumbru şi înfricoşător.” (Istoria filmului românesc 1897-2000)

“Parabolă rudimentară a României sub Ceauşescu filmată la ‘Casa Poporului’. Decalajul dintre caracterul abstract şi îngroşarea situaţiilor e strident. Iată şi unele mostre de dialog relevante pentru calitatea alegoriei: ‘Pereţii au ochi şi urechi!’, ‘Am protestat la tot!’, ‘Sînt om ca voi, din carne şi suflet, iubesc adevărul şi urăsc minciuna.’ Caragiale redivivus! Ecouri în critica internaţională: ‘Pateu politic… de crasă incompetenţă’ (Michel Ciment); ‘Mizanscenă convulsivă, agitaţie perpetuă a actorilor şi camerei (…) care lasă o bizară impresie de gratuitate’ (Jean A. Gili).” (Dicţionar de filme româneşti, 2002)