Trandafirul roşu din Cairo / The Purple Rose from Cairo – BAFTA, César pt. film străin
Comedie romantică, SUA, 1985
Regia: Woody Allen – Globul de Aur, BAFTA şi nom. Oscar pt. scenariu original
Cu:
Mia Farrow
Jeff Daniels
2 premii BAFTA [3]
1 premiu Globul de Aur [1]
[1] nom. Oscar
“Comedie dulce-amară despre viaţa cenuşie a unei tinere femei care, în anii ’30, îşi află singura evadare în sala de cinema, unde lumea de pe ecran începe să se amestece cu cea reală. Omagiu adus comediei americane din anii ’30.” (Cinema… un secol şi ceva, 2002)
“În perioada marii depresiuni economice, o casnică trăieşte o romantică idilă cu un erou de cinema, care coboară de pe ecran special pentru ea. La fel ca în Zelig sau Broadway Danny Rose, Allen combină în maniera sa personală umorul şi situaţiile foarte omeneşti.” (www.port.ro)
“Cine n-a visat vreodată ca personajele dintr-un film să coboare de pe ecran şi să i se alăture în viaţă? Woody Allen dezvoltă aici această minunată idee, cu un rezultat amuzant, uman, poetic, cu o Mia Farrow emoţionantă. Deznodămîntul, cu dublă detentă, permite autorului să saveze deopotrivă luciditatea şi gustul pentru vis.” (Bernard Rapp, Dictionnaire du Cinema – Larousse) (www.port.ro)
“Comedie romantică, uşoară, plină de haz, cu farmecul unei poveşti şi profunzimea unui sondaj sociologic. Remarcabilă capacitatea regizorului de a reda atmosfera vremii cu nostalgia ritualului cinematrafic din anii ’40.” (Dicţionar universal de filme, 2002)
“Cel de-al 13-lea film al lui Woody Allen este, cred, cel mai fermecător dintre toate. Şi chiar dacă nu are zburdălnicia sexuală din celelalte filme şi nici nu vorbeşte spectatorilor cu directeţea jurnalistică din peliculele sale plasate în zilele noastre, Trandafirul roşu din Cairo este expresia perfectă a stilului său de umor, în care parodia şi fantezia sînt inseparabile, iar echilibrul lor instabil constituie subiectul comic.” (Pauline Kael) (Cinema… un secol şi ceva, 2002)
“Filmul îl confirmă pe Allen drept un original creator de cinema, al cărui loc se află în mod paradoxal în afara cinematografului, el dovedindu-se mai mult decît un umorist newyorkez, un echivalent contemporan al umorului suprarealist de tip Gogol.” (Richard Combs) (Cinema… un secol şi ceva, 2002)
“A scoate la iveală procesul de formare nu numai al subiectivităţii, ci şi al naraţiunii şi al reprezentării vizuale a devenit materia primă a metacinematografului de azi. Varianta postmodernă a acestui gen de autoreflexivitate atrage atenţia asupra actului însuşi de producere şi receptare a filmului.” (Linda Hutcheon, Politica postmodernismului)