Truman Show

Truman Show
Dramă, SUA, 1998
Regia: Peter Weir – nom. Oscar
Cu:
Jim Carrey – Globul de Aur (dramă)
Ed Harris – Globul de Aur şi nom. Oscar pt. rol secundar

3 premii Globul de Aur [3]
[3] nom. Oscar

“Povestea unui om care trăieşte, 24 de ore din 24, într-un serial de televiziune. Doar atît că nu ştie; nu i-a spus nimeni că lumea lui simplă, însorită şi prietenoasă are o particularitate sinistră: nu-i reală.” (Andrei Gorzo)

“Pînă unde ne poate invada mass-media vieţile? De unde această maladivă atracţie pentru emoţiile prefabricate oferite de televiziune? Iată întrebări care, grefate pe clasicele teme ale manipulării, moralităţii jocului de-a Dumnezeu sau falsificării realităţii, învecinează The Truman Show celor mai bune romane ale regretatului Philip K. Dick.” (Cristian Lăzărescu)

“’The show must go on.’ Cei o mie de ochi ai doctorilor Mabuse ai zilelor noastre sînt camerele de luat vederi de tot felul şi toate dimensiunile, ascunse unde nu te duce mintea, în spatele oglinzii din baie, în piatra bombată a inelului de nuntă. Eroul lui Fritz Lang controla conştiinţa colectivă. Personajul-regizor al show-ului din Truman… impune imaginarului colectiv cea mai la îndemînă hrană: viaţa oamenilor aşa cum este ea, luată direct din stradă, din intimitatea caselor, numai bună de digerat. Trebuia să se ajungă şi aici. În imensa maşinărie de montat divertismente a cinematografului american se produce cîte o breşă ce ne pune pe gînduri. Răsar din cînd în cînd filme care fără a fi neapărat capodopere, pun punctul pe i de parcă ar fi fost create în colaborare cu teoreticienii audiovizualului: nu mai trăim în epoca imaginii pur şi simplu, ci în cea a spectacolului, a ecranului, a micului ecran, un Moloh ce înghite laolaltă viaţă şi moartea. Televiziunea care ne învaţă în fiecare moment cum să ne vindem experienţa oricare ar fi ea, penibilă sau glorioasă (totul este să fie povestită fără pudoare), televiziunea care vrea să ne transforme în naţiuni de cîştigători este astăzi un soi de Big Brother într-o variantă liber consimţită de audienţă. Privirea lui bate peste tot nu pentru a manipula, ci pentru a culege tot ceea ce poate deveni show. […] Un film ca Truman Show este extensia paroxistică, metaforică, a acelor reality-shows după care alerga Victoria Abril în Kika lui Almodovar, motorizată, cu un echipament futurist desenat de Gaultier şi o cameră de luat vederi ce ţîşnea din casca de motociclist. Mirosea de la distanţă scandalul, încăierarea, murdăria şi, cu puţin noroc, avea parte chiar şi de un viol transmis în direct. Nu contează unde e înfipt aparatul, în creier sau într-un copac, totul este să fie conectat cu piaţa (citeşte studioul) ce va desface marfa cea mai ieftină: viaţa altora. Atenţie însă: chiar în Truman Show, pe unul dintre panourile publicitare de pe o stradă se află scris, ca din întîmplare: ‘It could happen to you.’.” (Magda Mihăilescu) (Cinema, decembrie 1998)

“Filmul iese mai bine povestit decît văzut. E genul de idee generoasă care poate entuziasma intelectuali şi critici atîta vreme cît rămîne în stadiul de sinopsis. Un joc mental drăguţ şi interesant de explorat la o bere. Pe ecran însă, vedem că avem de a face cu o instigare la revoluţie, scrisă chiar de poliţia secretă. Trădată tocmai de patosul şi grandilocvenţa ei. […] Periodic, Hollywood-ul simulează remuşcarea şi produce autocritici de pus la dosar. Truman Show e din stirpea anunţurilor-sperietoare puse pe pachetele de ţigări. Inutile, ineficiente şi servind drept scuză/justificare: ‘Noi i-am avertizat, sîntem acoperiţi. Ce mai vreţi?’ Încercînd din răsputeri să fie ‘profund’ (vezi secvenţa intervenţiei televizate a creatorului serialului), filmul frizează o sumedenie de nemuritoare teme foarte dragi criticii (relaţia autor-personaj, demiurg-‘luceafăr’, societate-individ, bla-bla-bla). Dar asta nu cred că poate sau că trebuie să-i acopere ipocrizia fundamentală.” (Şerban Alexandrescu) (Cinema, decembrie 1998)

“Filmul ‘The Truman Show’ – o parabolă a puterii televiziunii de a contraface lumea reală – ne arată că divertismentul ‘în direct’ poate înlocui cu succes realitatea, iar demarcaţia dintre cele două nu mai este nici măcar necesară. Personajul principal al filmului, Truman Burbank, este adoptat la naştere de un conglomerat mass-media care angajează doi actori să-i interpreteze părinţii. Astfel, Truman îşi trăieşte întreaga viaţă, fără să ştie, urmărit zi şi noapte de mii de camere de filmat, ascunse peste tot. Viaţa este un serial de televiziune transmis în direct – serial care, aşa cum spune producătorul, ‘oferă speranţă şi bucurie şi inspiraţie milioanelor de telespectatori’. Şi asta pentru că publicul s-a plictisit să privească nişte actori interpretînd emoţii false. Simulacrul unei realităţi crude, nedramatizate, constituie un divertisment mult mai interesant.

În film, ordinea simbolică este deja stabilită: realitatea este o construcţie, iar Truman, la început inocent, devine brusc conştient că este subiectul conspiraţiei prin care i se înregistrează şi consumă în direct viaţa. Ulterior, cuprins de paranoia şi avînd confirmarea intrigii care-i determină existenţa, Truman evadează din ordinea simbolică a filmului, în realitatea ‘mai reală’ de dincolo de platou, aceea a publicului imaginar şi real al filmului ‘The Truman Show’ – o construcţie virtuală ca şi cea din care a plecat. […]

Timpul pe insula lui Truman este unul singur – este timpul momentului, unde viitorul este condensat în prezentul repetat la nesfîrşit. Telespectatorii sînt fascinaţi de viaţa lui Truman pentru că aceasta îi scoate din cauzalitatea propriilor vieţi, care se desfăşoară în timpul istoric, şi-i proiectează în eternul prezent al experienţei comune în faţa ecranului televizorului, pentru a trăi voyeuristic istoria simulată a vieţii lui Truman. Ironia filmului este că Truman are o existenţă mult mai plictisitoare decît ar putea fi vreodată cea a telespectatorilor săi; dar, aşa cum observă Patrick O’Donnell, pentru public, hazardul şi repetiţia sînt componentele perene, contradictorii ale aşa numitei ‘istorii reale’.” (Mihaela Constantinescu, Post / postmodernismul: Cultura divertismentului)

Rogert Ebert: „I enjoyed „The Truman Show” on its levels of comedy and drama; I liked Truman in the same way I liked Forrest Gump – because he was a good man, honest, and easy to sympathize with. But the underlying ideas made the movie more than just entertainment. Like „Gattaca”, the previous film written by Niccol, it brings into focus the new values that technology is forcing on humanity.”

Wikipedia: „In 2008, Popular Mechanics named The Truman Show as one of the 10 most prophetic science fiction films. Journalist Erik Sofge argued that the story reflects the falseness of reality television. „Truman simply lives, and the show’s popularity is its straightforward voyeurism. And, like Big Brother, Survivor, and every other reality show on the air, none of his environment is actually real.” He deemed it an eerie coincidence that Big Brother made its debut a year after the film’s release, and he also compared the film to the 2003 program The Joe Schmo Show.”

Mirosul de papaya verde

Mirosul de papaya verde / L’odeur de la papaya verte – Camera d’Or la Cannes, César (Best First Film), nom. Oscar pt. film străin
Dramă, Vietnam-Franţa, 1993
Regia: Anh Hung Yen-Khe

“Portretul unei slujnice care trăieşte, între 12-20 de ani, în Vietnamul anilor ’50, înfruntînd umilinţele cu o seninătate regală. Film care a sedus Festivalul de la Cannes prin personalitatea ‘privirii’ sale, calităţile de limbaj şi farmecul interpretării. Selecţionat în ‘Un certain regard’, el a obţinut Camera d’Or.” (Dicţionar universal de filme, 2002)

Roger Ebert: „I have seen „The Scent of Green Papaya” three times now – the first time in May 1993 at Cannes, where it was named the best film by a first-time director. It is a placid, interior, contemplative film – not plot-driven, but centered on the growth of the young woman. As such, you might think it would seem „slower” on later viewings, but I found that the opposite was true: As I understood better what the movie was, I appreciated it more, because like a piece of music it was made of subtleties that only grew deeper through familiarity. This is a film to cherish.”

Iubire

Iubire / Amour – Palme d’Or la Cannes, Oscar, Globul de Aur și BAFTA pt. film străin, nom. Oscar pt. cel mai bun film
Dramă, Franţa-Austria-Germania, 2012
Regia: Michael Haneke – nom. Oscar și nom. BAFTA pt. regie, nom. Oscar și nom. BAFTA pt. scenariu
Cu:
Jean-Louis Trintignant
Emmanuelle Riva – BAFTA şi nom. Oscar

1 premiu Oscar [5]
1 premiu Globul de Aur
2 premii BAFTA [4]

Mihai Fulger: “Sînt foarte puţine filmele care îşi propun cu curaj şi izbutesc cu har să prezinte, cu onestitate, procesualitatea morţii, modul în care cel mai puţin aşteptat oaspete se insinuează treptat în fiecare fibră a fiinţei, punînd stăpînire pe trup şi raţiune, pe sentiment şi voinţă. Moartea domnului Lăzărescu, al lui Cristi Puiu, se numără printre exemplele fericite, iar Amour, al lui Michael Haneke, este cea mai recentă reuşită care se înscrie în aceeaşi sferă. […] Amour este o simfonie a dragostei şi a morţii meşteşugită, profundă şi tulburătoare.” (Observator cultural, februarie 2013)

Lucian Maier: “Filmul e sufocant prin situaţiile pe care trebuie să le înfrunte personajele şi prin deschiderile către realitate pe care le oferă. Însă, în acest caz, secvenţele acestea nu construiesc o terapie de şoc pentru conştiinţa privitorului (cum se întîmplă în Der siebente Kontinent, în Benny’s Video sau în Funny Games), ci deschid posibilitatea înţelegerii faptului că – prin intermediul corpului care decade – oamenii ajung să se întîlnească, să fie egali, dincolo de condiţionările economice particulare, dincolo de apartenenţa la o anumită clasă socială. […] Ca exerciţiu de forţă auctorială în relaţie cu spectatorul, Amour e cel mai modest film al lui Haneke. Poate că de aici provine şi tremurul pe care îl transmite pelicula, capacitatea acesteia de a sensibiliza spectatorul – din faptul că limbajul cinematografic nu e folosit pentru a monta capcane conştiinţei acestuia, ci pentru a restitui acel inefabil pe care îl găsim în iubire şi în suferinţă.” (Lucian Maier) (LiterNet, februarie 2013)

Roger Ebert: „Amour, which won the Palme d’Or at Cannes last year, is an unexpected kind of masterpiece by Haneke. […] A film like Amour has a lesson for us that only the cinema can teach: the cinema, with its heedless ability to leap across time and transcend lives and dramatize what it means to be a member of humankind’s eternal audience.”

Discursul regelui

Discursul regelui / The King’s Speech – Oscar, BAFTA și nom. Globul de Aur
Dramă, Anglia, 2010
Regia: Tom Hooper – Oscar, nom. Globul de Aur și nom. BAFTA
Cu:
Colin Firth – Oscar, Globul de Aur, BAFTA
Geoffrey Rush – BAFTA, nom. Oscar și nom. Globul de Aur pt. rol secundar
Helena Bonham Carter – BAFTA, nom. Oscar și nom. Globul de Aur pt. rol secundar

4 premiil Oscar [12]
1 premiu Globul de Aur [7]
7 premii BAFTA [14]

Iulia Blaga: “Filmul lui Tom Hooper spune o poveste impresionantă şi puţin cunoscută, dar succesul lui nu se datorează faptului că e o dramă istorică plasată în familia regală a Angliei interbelice, ci universalităţii ei. În bîlbîiala regelui George al VI-lea fiecare spectator îşi regăseşte propria teamă, ca şi imboldul de a o învinge. […] Discursul regelui rămâne un film emoţionant şi, cum spun americanii, inspiraţional, care exploatează profesionist o întâmplare reală şi îţi oferă suficiente lucruri la care să te gândeşti pe urmă singur.” (hotnews.ro, februarie 2011)

Andrei Gorzo: “Chiar şi la standardele Academiei Americane de Film, nominalizarea lui la douăsprezece Oscaruri (cu patru mai multe decît The Social Network, care nu numai că e mult mai dens şi mai ambiguu, dar e şi mult mai sclipitor din punct de vedere verbal) e un caz regretabil de impostură. “ (Dilema veche, februarie 2011)

Roger Ebert: „The film largely involves the actors Colin Firth, formal and decent, and Geoffrey Rush, large and expansive, in psychological struggle. Helena Bonham Carter, who can be merciless (as in the „Harry Potter” films), is here filled with mercy, tact and love for her husband; this is the woman who became the much-loved Queen Mother of our lifetimes, dying in 2002 at 101. As the men have a struggle of wills, she tries to smooth things (and raise her girls Elizabeth and Margaret). And in the wider sphere, Hitler takes power, war comes closer, Mrs. Simpson wreaks havoc, and the dreaded day approaches when Bertie, as George VI, will have to speak to the world and declare war.

Hooper’s handling of that fraught scene is masterful. Firth internalizes his tension and keeps the required stiff upper lip, but his staff and household are terrified on his behalf as he marches toward a microphone as if it is a guillotine. It is the one scene in the film that must work, and it does, and its emotional impact is surprisingly strong. At the end, what we have here is a superior historical drama and a powerful personal one. And two opposites who remain friends for the rest of their lives.

Note: The R rating refers to Logue’s use of vulgarity. It is utterly inexplicable. This is an excellent film for teenagers.”