O scrisoare pierdută

O scrisoare pierdută
Satiră, România, 1953
Regia: Sică Alexandrescu, Victor Iliu
Cu:
Radu Beligan
Alexandru Giugariu
Marcel Anghelescu
Ion Finteşteanu
Grigore Vasiliu-Birlic

“’Film-spectacol’ în genul cultivat de producţia rusă a vremii. Înregistrare a montării ‘Naţionalului’ din anii ’50, cu meritul de a conserva, pasiv, un spectacol în viziune devenită clasică şi cu ‘distribuţie de aur’.” (Dicţionar de filme româneşti, 2002)

“Sigur, nu avem de a face cu un film (…). Dar avem de a face cu un document de o valoare inestimabilă (cu atît mai mult cu cît multe spectacole scenice s-au pierdut de-a lungul timpului).” (Istoria filmului românesc 1897-2000)

“Invulnerabil nu e doar geniul lui Ion Talianu, în rolul lui Caţavencu, şi al lui Gr, Vasiliu-Birlic – Brînzovenescu. Pentru ei, acest film oferă cercetătorului istoriei teatrului documentul de arhivă al puterii de a învinge masca şi malversaţia de epocă, pe raza unei umanităţi tragicomice irepresibile. Ceilalţi mari actori dintr-o generaţie strălucită, care şi-a dat măsura în montarea teatrală respectivă, unii cu vocaţia probată a cinematografului, in deceniile trecute (Al. Giugariu – Trahanache, Elvira Godeanu – Zoe, Radu Beligan – Dandanache), nu rezistă transferului în vid. Privaţi de haloul pe care l-au generat în fluxul viu al spectacolului din faţa sălii arhipline, ei lasă descoperită viziunea regizorală pe care spectacolul de teatru o disimulase. Tipologia caragialeană e fixată într-un insectar, cu grija ca nici o tonalitate din teatralismele unui Niki Atanasiu – prefectul Tipătescu şi nici un fir de păr din mustăţile caricaturale, extrem de lungi, plantate de peruchierul teatrului pe obrazul lui Marcel Anghelescu – poliţaiul Pristanda, să nu sufere atingere. Este savoarea transformării personajelor caragialene în marionetele prăfuite ale unei lumi apuse şi odioase, dintr-o provincie îndepărtată a istoriei. O nouă exilare a lui Caragiale la periferie, nu spaţial – cum procedaseră unele puneri în scenă antebelice, care accentuau mahalaua din comediile sale –, ci temporal, prin refuzul de a vedea universalitatea actuală a unei comedii a semidoctismului demagogic. Expresie limită a perioadei cînd comedia e mutilată prin utilizarea exclusivă la condamnarea trecutului, pe baza unei propoziţii complezente a lui Marx: ‘omenirea să se despartă cu voioşie de trecutul ei’. ‘Voioşia’ e înregistrată din unghiul ancestral al ‘fotoliului de orchestră’, unele cadre putînd fi cronometrate minute în şir, ca pe vremea lui Méliès.” (Istoria critică a filmului românesc contemporan, vol. I, 1999)