A fost sau n-a fost?

A fost sau n-a fost? – Caméra d’Or şi Label Europa Cinémas la Cannes, Premiul Lebăda de Aur la Copenhaga, TIFF: Trofeul Transilvania, Premiul publicului și Premiul pentru cel mai bun lungmetraj românesc
Comedie, România, 2006
Regia: Corneliu Porumboiu

“Lung-metrajul de debut al lui Corneliu Porumboiu – A fost sau n-a fost? – e unul din cele mai de succes filme din toată istoria cinematografului românesc. Cu un premiu Caméra d’Or (pentru film de debut) la Cannes, cu labelul Europa Cinemas pe anul 2006 şi invitat la zeci de festivaluri încă înainte de ieşirea lui pe ecrane, A fost sau n-a fost? e o gură de aer proaspăt într-un context încă puţin favorabil afirmării valorilor în cinematograful românesc.

Ceea ce impresionează în mod deosebit la filmul lui Porumboiu sînt inventivitatea şi măiestria cu care a ştiut să găsească soluţii artistice pentru a eluda mijloace financiare (filmul e producţie independentă, realizat fără nici un sprijin din partea statului). Un stil minimalist,, cu cameră fixă (care-l apropie de Aki Kaurismäki), un umor coroziv, dialoguri savuroase (scenariul semnat tot de Corneliu Porumboiu), accente grave cînd şi cînd, atmosferă dezolantă, de capăt de lume şi de sfîrşit (sau poate de neînceput) de istorie – toate fac parte din A fost sau n-a fost?, unul din cele mai profunde şi mai convingătoare filme din România postcomunistă.” (Laurențiu Brătan) (22, Nr. 868, 24-30 octombrie 2006)

“Cine nu şi-ar fi imaginat că se poate face un film de 80 de minute, cu actori cvasi-necunoscuţi, cu un sub-buget care să ruşineze CNC-ul autohton (care n-a dat un sfanţ!) şi care să spună mai mult despre haosul pre- şi post-revoluţionar decît zeci de sergiunicolaeşti, să se ducă să vadă A fost sau n-a fost?: este un exemplu ideal de „less is more”. Trei personaje (principale, să le zicem) stau proptite în scaune într-un studio micuţ, gen OTV de provincie: Pişcociul deja-amintit (Mircea Andreescu, perfect), un profesor alcoolic (Ion Sapdaru, perfect) şi realizatorul emisiunii (Teo Corban, perfect) dezbat dacă a fost, sau nu, Revoluţie la ei în oraş. Copertele filmului îţi arată oraşul (gri), micuţa viaţă (tot gri) a fiecăruia şi a cîtorva altora, cum se aprind / se sting felinarele etc. Este trist. Este comic. Este jubilator: cea mai bună comedie de la Revoluţie încoace!” (Alex. Leo Șerban) (Libertatea, septembrie 2006)

“Corneliu Porumboiu a făcut un film despre lucruri mari văzute de la nivelul cel mai prăpădit cu putinţă (un talk show despre Revoluţie la un post de televiziune dintr-un oraş în care, după toate aparenţele, n-a fost revoluţie) şi de la nivelul acela (un fel de ‘culmea minimalismului’, dacă vreţi) a ştiut să scoată atît spectacol (mai mult şi mai savuros decît în orice alt film românesc de anul acesta), cît şi adevăr universal (mai reverberant decît al oricărui alt film românesc de anul acesta). Viziunea lui înţeleaptă asupra destinului comico-melancolic al lucrurilor mari (e inevitabil ca, de la nivelul nostru, să vrem să punem mîna pe ele, fără să ne dăm seama că nu vom reuşi decît să le coborîm la nivelul nostru) şi respectul lui tandru pentru lucrurile mici (cu alea rămînem) fac din A fost sau n-a fost? cel mai bun film românesc al anului.” (Andrei Gorzo) (Dilema veche, Nr. 153, 12-18 ianuarie 2007)

“Dacă anul trecut era dominat fără putinţă de a crîcni de Moartea domnului Lăzărescu, 2006 are nu unul, ci doi aşi în mînecă: A fost sau n-a fost? şi Hîrtia va fi albastră. Mie, una, mi-e imposibil să-l pun pe unul înaintea celuilalt într-un clasament, mai ales că, la anumite nivele, partiturile lor scenaristice rezonează (cel mai evident, în structura ciclică, dar şi în faptul că ambii lucrează excelent cu actorii). Fiecare manipulează convenţiile unui gen, defamiliarizîndu-se cu respectivul, dar şi exploatîndu-l. Comedia lui Porumboiu, încadrată de două secvenţe care îi alterează sensul, are un umor amar şi te lasă cu un surîs formulat cu jumătate de gură. La Radu Muntean, genul e şi mai greu de definit, umorul verbal nu are aceeaşi concentraţie ca în A fost sau n-a fost?, dar apar „procedurile“ filmului de acţiune, golit de toată finalitatea fermă care serveşte de obicei drept piatră unghiulară acestei categorii. Ambele filme sînt, într-un sens, postmoderne pînă în vîrful unghiilor, deoarece proclamă penuria unui sens totalizant, ultim. La Porumboiu, te lasă cu gura căscată modul în care încorporează, într-un comic spumos, un concept abstract care a generat deja destule tomuri de filosofia istoriei. La Muntean, e fenomenal cum readuce în perimetrul Revoluţiei, epuizat de teorii ale conspiraţiei, de toate, de la suprarealism la eroism şi, nu în ultimul rînd, natura existenţială a confuziei/ inconştienţei, pe care am resimţit-o atunci şi n-am recuperat-o pînă acum.” (Alexandra Olivotto) (Dilema veche, Nr. 153, 12-18 ianuarie 2007)

“Lauda cea mai concretă pe care o aduc celor două filme [A fost sau n-a fost şi Hîrtia va fi albastră] priveşte felul în care tinerii regizori au ştiut să fie pe înţelesul celor care nu ştiu exact ce s-a întîmplat în timpul revoluţiei, fie pentru că nu aveau vîrsta matură să priceapă, fie pentru că aveau această vîrstă, dar au fost mai mult sau mai puţin abil manipulaţi. Sau pentru că revoluţia însăşi, instrumentată sau nu, a depins de toate ingredientele unei revoluţii aproape ca la carte: confuzie, haos, anarhie, malentendu, inflamare, patos, eroism şi laşitate. Am spus cîndva că, poate, revoluţia română a rămas ‘orfană’, în felul în care a fost descalificată prin termeni ofensatori. Cei doi regizori analizaţi succint aici nu o descalifică neapărat (aşa cum au fost uneori răstălmăciţi), ci încearcă să o explice, în maniera lor artistică (lucrînd intenţionat, ceea ce a nuanţat şi amprenta autenticităţii acestor pelicule, cu actori puţin sau relativ cunoscuţi, dar uimitor de talentaţi), prin exact punctele nodale ale imposturii sau veridicităţii ei.

În ceea ce mă priveşte, am empatizat în mod aparte cu filmul lui Porumboiu, pe care îl consider a fi cel mai bun film românesc din atît de sucitul (şi dilematicul) nostru postcomunism. Am empatizat, cum, s-ar spune, cu discursul polemic, dar subtil, despre revoluţie.” (Ruxandra Cesereanu) (22, Nr. 12 (889), 20-26 martie 2007)

“Umor, paradox şi absurditate într-o comedie despre individualitatea memoriei. Cu un firesc surprinzător, fără obișnuita retorică și tradiționala demagogie, debutantul Porumboiu izbutește un film dens care examinează raporturile sociale postdecembriste, punând degetul direct pe răni dintre cele mai dureroase fără să împiedice, totuși, bucuria râsului tămăduitor. Din tema universală și patetică a speranțelor spulberate, originalul cineast român izbutește, cu o uluitoare simplitate de mijloace, o comedie de cuceritoare spontaneitate.” (Dicţionar universal de filme, 2008)

“Toate calităţile pe care regizorul le dovedea în scurtmetrajele sale sînt aici prezente şi amplificate: umorul absurd, naturaleţea interpretării, personajele savuros-patetice, extraordinarul ochi pentru detaliu, compasiunea ce alternează cu satira tăioasă ca lama de cuţit, dialogurile antologice. Un exemplu pentru cinematografia românească a viitorului că se poate face film şi cu bani puţini, atunci cînd îşi acorzi scenariul după posibilităţi. Centrul de greutate al filmului este talk-show-ul din studio care durează 40 (!) de minute şi care e o extraordinară mostră de virtuozitate actoricesco-regizorală: veţi rîde pînă la lovitura lirică finală, unde din rîsul cu lacrimi rămîne doar lacrima. În momentele sale cele mai bune, filmul prinde contururile unei comedii umane ce aminteşte de Eugen Ionescu. A fost sau n-a fost e o bijuterie miniaturală, o capodoperă minoră. Fără nici o îndoială.” (Anca Grădinariu) (Ziarul de duminică, Nr. 38 (320), 29 septembrie 2006)

“Nu ştiu cîte alte titluri [lîngă Pădurea spînzuraţilor, Reconstituirea, O noapte furtunoasă] ar intra în competiţia pentru ‘cel mai bun film făcut vreodată în România’, dar la acest nivel ierarhizările fie ţin de un joc relativist declarat, fie îşi pierd orice sens. Sînt totuşi de notat calitatea de film de autor, de opera prima şi de unicat în context, în favoarea provocării lui Porumboiu: decizia de-a face ‘pe viu’ un fel de radiografie a stării de spirit a unei urbe moldave din anii 2000 – oraşul natal incognito al autorului, raportat la un moment-cheie din istoria sa recentă: Revoluţia din decembrie 1989. Nu prin reconstituiri, flash-back-uri sau alte ilustrări factice, ci prin scrutarea strict orală a memoriei concetăţenilor de azi. Sînt proceduri similare primului ‘Nou Val’ din istoria cinematografului (cel francez, cu reproşul repetat din filmul lui Alain Resnais despre dificultatea descifrării trecutului în prezent: ‘Tu n’as rien vu à Hiroshima!’), dar întoarse pe dos, cu ingredientele postmodernităţii minimaliste şi ludice.” (Valerian Sava) (Observator cultural, Nr. 84 (341), 5-11 octombrie 2006)

“În esenţă, A fost sau n-a fost? vorbeşte nu despre Revoluţia din 1989, ci despre ratare. Raportarea la acest moment istoric nu face altceva decît să le deştepte personajelor conştiinţa ratării individuale şi colective (‘am făcut şi noi revoluţie, cum am putut’, spune Pişcoci, cel mai raţional şi mai sincer dintre participanţii la talk-show). […] A fost sau n-a fost? merită plasat fără ezitare în fruntea unui clasament virtual al celor mai valoroase şi mai importante lungmetraje de debut ale cinematografiei româneşti postcomuniste, alături de E pericoloso sporgersi (1993) sau de Marfa şi banii (2001). Dacă Nae Caranfil îi anunţa pe tinerii regizori înzestraţi ce-i vor urma, iar Cristi Puiu marca naşterea unei noi generaţii, filmul lui Corneliu Porumboiu ar trebui să aducă impunerea definitivă a ‘Noului Val’ în cinematografia noastră.” (Mihai Fulger) (Observator cultural, Nr. 84 (341), 5-11 octombrie 2006)

“Cum demonstra cîndva Pirandello, umorul nu îşi propune să armonizeze contrastele, ci îşi fondează propria artă pe disonanţă şi sciziune, pe contradicţie şi opoziţii irezolvabile; incongruenţa este principalul factor declanşator al rîsului. Aşa se explică şi o bună parte din comicul filmului lui Porumboiu – un comic al contrastelor, care însă nu poate camufla nucleul tragic al poveştii. ‘A fost sau n-a fost?’ vorbeşte despre provincialism şi ratare, despre istoria colectivă şi istoriile individuale, cu intuiţii care frizează genialitatea.” (Mihai Fulger) (Cultura, Nr. 43 (95), 12 octombrie 2006)

“Printr-un scenariu bine închegat şi spumos, dar mai ales prin acest mixtum compositum în care tragicul şi comicul se întrepătrund atît de firesc, aşa cum poate numai la Nae Caranfil am mai întîlnit, Corneliu Porumboiu reuşeşte să creeze un film profund, tandru şi ironic, de mare complexitate. Trebuie să spun însă că a beneficiat de participarea unor actori cu totul minunaţi (Ion Sapdaru, Mircea Andreescu, Teodor Corban şi Luminiţa Gheorghiu), care cu fiecare gest, cu fiecare replică te trag alături de ei în film, precum şi de o imagine de excepţie, care funcţionează poetic şi contrapunctic.” (Doina Ioanid) (Observator cultural, Nr. 84 (341), 5-11 octombrie 2006)

“Felul în care Porumboiu se aproprie de această temă a revoluţiei – atît de tocită, plictisitoare aproape, cu atît mai mult cu cît n-a fost clarificată – mi se pare inteligent, subtil şi de o tandreţe esenţială la care nu m-aş fi aşteptat. Mă refer la copertele filmului, mai ales la finalul lui, la cadrele statice cu felinarele care aprind pe rînd în vecinătatea unor blocuri dezolante. Plus comentariul din off al operatorului de televiziune care preia mesajul autorului: ‘Tot ce-mi amintesc eu de la revoluţie este că era linişte şi frumos’. Asta ne propune Corneliu Porumboiu, ceea ce nu înseamnă că ar trebui să uităm, să idealizăm, să edulcorăm revoluţia (trecutul). Doar să o punem în ramele corecte. De aceea introducerea telefonului de la femeia al cărui fiu a murit la revoluţie – o necesară corectare de direcţie. A fost sau n-a fost? e un film care te face să rîzi şi să plîngi în acelaşi timp.” (Iulia Blaga) (Suplimentul de cultură, Nr. 97, 7-13 octombrie 2006)

“Dacă ar fi să îi găsim o rădăcină în cinematografia românească, atunci filmul acesta se trage din Reconstituirea lui Pintilie care, de altfel, a şi vorbit la premieră, părînd că şi-a găsit, în fine, un urmaş demn. Deşi se vor face apropieri şi de Kusturica, eu aş fi mai rezervat în acest sens, punîndu-l pe Porumboiu în prelungirea unui Mihalkov, mai degrabă. Filmul are tot ce-i trebuie pentru a rezista şi în sălile de dincolo de graniţă. Poveste, umor (de toate felurile), joc actoricesc, observaţie socială, ritm, culoare locală. Şi, mai ales, are un aplomb regizoral, o siguranţă a expresiei cinematografice.” (Ioan T. Morar) (Academia Cațavencu, octombrie 2006)

“Cornel balansează între Cehov şi Beckett. Sau, filmul lui Cornel Porumboiu este ca şi Visul lui Liviu şi, îndrăznesc să prevăd, ca altele care vor urma, atins de aripa visului. Sau, e un film foarte comic – despre nişte oameni-fantome, care rătăcesc, buimac, prin nişte cimitire verticale. Este sau nu este vis? A fost sau n-a fost?

Dar de ce este el comic? Pentru că nimic nu e mai comic decît nefericirea – spune Beckett. Să terminăm repede, frumos şi francofonic, acest text haotic: „Il n’y a rien de plus drôle que le malheur” (Samuel Beckett).” (Lucian Pintilie) (Observator cultural, octombrie 2006)

Luminile orașului

Luminile oraşului / City Lights
Comedie mută, SUA, 1931
Regia: Charles Chaplin
Cu: Charles Chaplin

“Capodoperă care înnobilează, prin poezie, melodrama şi comedie strălucind prin ambiguităţi şi paradoxuri. Secvenţe rapel? Întreg filmul, de la prologul cu inaugurarea statuii prosperităţii, pînă la finalul unei recunoaşteri în luminile oraşului feroce.” (Dicţionar universal de filme, 2002)

“Filmul deschide o nouă etapă în opera autorului, aceea a unui cîntec închinat frumuseţii de a trăi. […] Acestei lărgiri a orizontului tematic îi corespunde un nou stil, mai puţin incisiv decît pînă acum, dar la fel de puternic şi de echilibrat, de o magistrală siguranţă. […] În ciuda tristeţii latente planează asupra filmului, comicul deţine un loc capital. Este un comic de înaltă clasă care îmbrăţişează subtilităţile dramei, de la şarja satirică din prima secvenţă îndreptată împotriva manifestărilor oficiale pînă la meciul de box – un fragment de teroare burlescă de o admirabilă vigoare.” (Pierre Leprohon) (Charles Chaplin, 1967/1957)

“Văzînd Luminile oraşului ai uneori impresia că Chaplin a vrut să rezume diversele forme ale artei sale, Acest caracter antologic e poate cauza impresiei de incoerenţă resimţită de unii. Chaplin nu se exprimă însă în totalitatea sa, chiar dacă a vrut acest lucru. Simţul fanteziei, gustul pentru paradox, vigoarea observaţiei pe care le găseai în filmele cuprinse între Cămătarul şi Pelerinul, lipsesc din Luminile oraşului. În schimb, întîlneşti acel comic al spaimei aşa de puternic exprimat în Goana după aur, prin preparativele meciului de box şi în admirabila scenă a luptei – cu o transpunere ritmică deosebit de reuşită.” (Pierre Leprohon) (Charles Chaplin, 1967/1957)

Roger Ebert: „If only one of Charles Chaplin’s films could be preserved, “City Lights” (1931) would come the closest to representing all the different notes of his genius. It contains the slapstick, the pathos, the pantomime, the effortless physical coordination, the melodrama, the bawdiness, the grace, and, of course, the Little Tramp–the character said, at one time, to be the most famous image on earth.”

Ultimul dintre oameni

Ultimul dintre oameni/ Der letzte mann
Dramă, Germania, 1924
Regia: F.W. Murnau
Cu: Emil Jannings

Capodopera Kammerspiel-ului

“Prin filmul lui Murnau, expresionismul german îşi subordona caracterul realist al notaţiei psihologice, după cum deformările şi jocul luminilor erau înlocuite de evoluţia camerei subiective. Succesul triumfal al operei l-a purtat pe Murnau la Hollywood.” (Dicţionar universal de filme, 2008)

“Stilul filmului nu poate fi redus la cîteva coordonate esenţiale ale expresionismului. Protagonist nu mai este de fapt personajul, cît aparatul de filmat care i se substituie, camera cu mişcarea ei abilă şi aderentă la itinerariile psihologiei eroului. Ultimul dintre oameni este din punctul acesta de vedere un prim titlu al cinematografului de poezie, în accepția pasoliană a termenului. […]

Filmul lui Murnau am putea spune că nu se urmăreşte pentru povestea lui, cît, îndeosebi, pentru cea de-a doua narațiune, nerostită, construită grație virtuozității camerei ce alternează epicul de bază spre a impune, printr-un efect de insolitare, propriul peisaj; fragmentat, scindat, stilizat. Modernitatea acestui stil în cadrele expresionismului pe care îl scoate di canoanele lui pentru a-l apropia, în chip realist, de drama umană reprezintă coeficientul novator menit să confere filmului valoare.” (Ioan Lazăr, Teme și stiluri cinematografice, 1987)

Roger Ebert: „…one of the most famous of silent films, and one of the most truly silent, because it does not even use printed intertitles. Silent directors were proud of their ability to tell a story through pantomime and the language of the camera, but no one before Murnau had ever entirely done away with all written words on the screen (except for one sardonic comment we’ll get to later). He tells his story through shots, angles, moves, facial expressions and easily read visual cues.”

Moartea domnului Lăzărescu

Moartea domnului Lăzărescu – Un Certain Regard la Cannes
Dramă, România, 2005
Regia: Cristi Puiu
Cu: Ion Fiscuteanu

A fost inclus în primele 10 filme ale anului, în SUA de către New York Times și în Franța de Les Inrockuptibles.

“Cel mai lung film de la Cannes 2005 – Moartea domnului Lăzărescu, de 2 ore şi 34 de minute – a fost recompensat vinerea trecută cu Marele Premiu al secţiunii ‘Un certain regard’ în care a concurat. Cristi Puiu (regizorul şi, totodată, coscenaristul filmului – alături de Răzvan Rădulescu) a primit distincţia din mîinile cineastului american Alexander Payne. […] Inspirîndu-se dintr-un caz real, Puiu & Rădulescu au lăsat în urmă faptul divers, punîndu-ne faţă în faţă cu adevărul ultim al condiţiei umane: orice om moare singur. Filmul are o intensitate a intimităţii cu care cinematograful românesc nu s-a mai întîlnit, fiind, de fapt, o ‘piesă de cameră’ purtată cu maşina Salvării. Nu este (aşa cum s-ar crede) o ‘demascare’ a sistemului medical, ci o coborîre în infernul suferinţei, o trecere Dincolo asistată, neputincios, de halate albe.” (Alex. Leo Șerban) (Ziarul de duminică, Nr. 21 (252), 27 mai 2005)

“Desigur că Moartea Domnului Lăzărescu vorbeşte despre criza, birocraţia şi nepăsarea din spitalele româneşti şi-n general despre deriva societăţii româneşti de astăzi. El reuşeşte să vorbească însă despre problemele fundamentale ale oamenilor de pretutindeni şi dintotdeauna. […] Finalul e unul dintre cele mai bune văzute în cinema de mult timp încoace. E la fel de natural ca tot restul filmului, aruncîndu-l puţin într-o zonă de ciné-vérité. Întregeşte un parcurs, rotunjeşte un film care e ridică deasupra a 99% din creaţia românească din toate timpurile. […] Tandemul Cristi Puiu – Răzvan Rădulescu a dat cinematografului românesc un film-eveniment, iar Cannes-ului 2005 ‘unul dintre cel mai bune filme ale acestei ediţii’, cum îmi spunea un francez la-nchiderea festivalului, unde filmul a obţinut Premiul Un certain regard.” (Laurențiu Brătan) (22, Nr. 812, 27 septembrie – 3 octombrie 2005)

“Puiu nu este ceea ce s-ar putea numi un ‘stîngist’, un exploatator al sentimentului mizeriei naţionale ori (în cazul filmului de faţă) un critic al sistemului medical. Exagerările tipologice şi dramatismul răsunător nu îl interesează. Preferă ‘cinematograful direct’ (ca cel dezvoltat în jurul mişcării “Dogma ‘95”), urmărirea cvasidocumentară, aparent neimplicată a realităţii necosmetizate, surprinse cu camera portabilă, în cadre relativ lungi, dominate de planuri medii, cu intervenţii minime de montaj, evitînd programatic sistemul cîmp-contracîmp. Alege subiecte simple, dezvoltate linear şi cu final previzibil, enunţat chiar din titlu; răsturnările spectaculoase de situaţii nu îl atrag. Urmărirea în filigran a faptului mărunt, angrenarea intimă a reflexelor ce compun universul vizibilului cotidian (apăsat bidimensional în pendularea dintre kitsch şi automatismele vieţii), o compasiune bine cenzurată în observarea decrepitudinii, comicul de limbaj grefat pe tragismul situaţiilor (‘aşa, ca o melancolie, doamnă!’) sînt coordonatele sale stilistice esenţiale. […] Evitînd naturalismul şi vulgaritatea, dar şi orice recurs metafizic, filmul lui Cristi Puiu este o călătorie spre capătul nopţii, o melopee dulce-amăruie, lucidă a anonimatului printre oameni, a degenerescenţei, singurătăţii şi morţii.” (Elena Dulgheru) (Adevărul literar şi artistic, Nr. 788, 4 octombrie 2005)

“Jocul actorilor e motivat mai degrabă psihologic decît diegetic cu toate că nu e timp să construieşti personaje (repet, chiar în contextul acestor crochiuri, prestaţia thespiană se apropie de perfecţiune). Alt atribut: fără excese expresioniste, temperat către minimalist, drama e întotdeauna mai acută cînd personajele par nereceptive şi insensibile la ea. Tot la capitolul mizanscenă merită adăugat zvonul neverificat că regizorul a folosit doar lumină naturală (adică cea existentă în locaţie) şi faptul observat că decorurile sînt natural-sordide, nu urîţite artificial cu toată fauna de kitschuri disponibile.” (Alexandra Olivotto) (România literară, Nr. 27, 13-19 iulie 2005)

“Cel mai important film românesc de la Reconstituirea (1970) lui Lucian Pintilie încoace, Moartea domnului Lăzărescu de Cristi Puiu, are în pre şi în postgeneric cîte un cîntecel de prin anii ’60, interpretate ambele de Margareta Pîslaru. Ambele sînt un mic ajutor sau un reper pe care autorul ni-l oferă, pentru descifrarea temei, a ideii şi a savorilor secrete ale acestui al doilea lungmetraj al său, care a dat ceva de furcă unor comentatori din ţară şi din străinătate, la festivalurile la care filmul s-a plimbat glorios, înaintea premierei bucureştene din 22 septembrie crt. (cu care intră în circuitul comercial şi care-l datează filmografic. […] E altceva şi altfel decît corul pioneresc ‘Noi, în anul două mii / Cînd nu vom mai fi copii…’, din filmul debutantului de-acum trei ani Cristian Mungiu, Occident. Şi parcă totuşi similar, ca şi cum între protagoniştii noului val regizoral ar exista unele rime, în scrutarea trecutului din prezent, rime pe care ei fie le ignoră, fie le neagă explicit. Cert e însă că, prin releul acestor date structurale ale filmelor, avem şanse să ne apropiem de ele ca filme, nu ca vehicul tematic utilitar şi egalizator cu n-are importanţă care alt produs de resort sau media.” (Valerian Sava) (Observator cultural, Nr. 31 (288), 29 septembrie – 5 octombrie 2005)

“La Moartea domnului Lăzărescu nu m-a interesat atît moartea, cît murirea. Am realizat că, de fapt, cînd murim, murim cu poveştile altora în cap, în mod inevitabil. Poate doar dacă eşti singur sau dacă se întîmplă să mori în somn sau dacă este un factor de circumstanţă moartea devine mai spectaculoasă decît altele… Dar dacă se întîmplă să mori înconjurat de oameni, mori cu poveştile lor în cap, pentru că îşi spun poveştile, tu le asculţi şi toată identitatea ta, toate lucrurile pe care le-ai adunat o viaţă întreagă, toate lucrurile care te definesc pe tine ca individ dispar aşa. Şi dacă te duci, iei cu tine povestea ăluia din faţa ta. Nu-i povestea ta, dar în acelaşi timp te duce la povestea ta. În final, sîntem, cumva, condiţionaţi de cuvinte, de comunicare verbală. De-asta spun tot timpul că Moartea… este un film despre comunicare. Lipsă de comunicare, comunicare, whatever… Mi se pare că sîntem atît de condiţionaţi de comunicarea cu ajutorul cuvintelor, încît uităm (şi nici măcar nu avem cum să recuperăm asta) că există şi alte forme de a comunica. Uităm că mai putem comunica şi altfel şi nu sîntem atenţi la celelalte semne.” (Cristi Puiu) (Observator cultural, Nr. 31 (288), 29 septembrie – 5 octombrie 2005)

Roger Ebert: „It lives entirely in the moment, seeing what happens as it happens, drawing no conclusions, making no speeches, creating no artificial dramatic conflicts, just showing people living one moment after another, as they must.

Note: The man’s full name is Dante Remus Lazarescu. Dante wrote of the circles of hell. Remus was a co-founder of ancient Rome, killed by his twin. Lazarescu reminds us of Lazarus, who was lucky enough to find someone who could raise him from the dead.”

Chaplin

Chaplin
Film biografic, Marea Britanie-SUA, 1992
Regia: Richard Attenborough
Cu: Robert Downey jr. – nom. Oscar, nom. Globul de Aur, nom. BAFTA

[3] nom. Oscar
[3] nom. Globul de Aur
[4] nom. BAFTA

“Replica-cheie a filmului este: ‘Cum să treci dincolo de poveste?’ Din păcate Attenborough însuşi nu reuşeşte să depăşească informaţia biografică. Balansul perpetuu între retoric şi burlesc, categorii care se refuză reciproc, elemente parazitare precum discursul despre criza economică sau tirada din Dictatorul şi, mai ales, alăturarea platitudinilor biografice reconstituite de Attenborough unor sublime grafmente originale anihilează discursul cinematografic. Rezultă o ‘hagiografie’ scrupuloasă dar indigestă, care nu izbuteşte să înfăţişeze nici complexitatea, nici grandoarea personajului, în ciuda compoziţiei strălucite a lui Robert Downey Jr. Adevărata biografie a lui Chaplin transpare doar în fiecare licărire de imagine autentic chapliniană, din abundentele citate folosite.” (Dicţionar universal de filme, 2002)

Roger Ebert: „The film is not about a genius who made movies. It is about a man who used his movies to finance his lifestyle, his sex life, and his famous exile in Switzerland. This is a film with the tawdry curiosity of a „Dallas” or „Dynasty”.”