Noaptea vînătorului

Noaptea vînătorului / The Night of the Hunter
Thriller, SUA, 1955
Regia: Charles Laughton
Cu:
Robert Mitchum
Shelley Winters
Lillian Gish

“Film inclasabil, care împrumută de la toate genurile cîte ceva pentru a ajunge la o operă a cărei poezie de factură onirică nu are antecedente în cinema, ci mai degrabă în literatura fantastică anglosaxonă.” (Philippe d’Huygues) (Cinema… un secol şi ceva, 2002)

“Într-un nume sens, este primul film cinefil din istoria cinematografului totodată cultivat și total inocent.” (Serge Daney) (Cinema… un secol şi ceva, 2002)

“Cel mai bun rol din cariera lui Robert Mitchum; imaginea lui în costum de pastor și cu degetele pe care are tatuate cuvintele “love” și “hate” devine celebră.” (Cinema… un secol şi ceva, 2002)

Roger Ebert: „Charles Laughton’s „The Night of the Hunter” (1955) is one of the greatest of all American films, but has never received the attention it deserves because of its lack of the proper trappings. Many „great movies” are by great directors, but Laughton directed only this one film, which was a critical and commercial failure long overshadowed by his acting career. Many great movies use actors who come draped in respectability and prestige, but Robert Mitchum has always been a raffish outsider. And many great movies are realistic, but „Night of the Hunter” is an expressionistic oddity, telling its chilling story through visual fantasy. People don’t know how to categorize it, so they leave it off their lists. […]

Charles Laughton showed here that he had an original eye, and a taste for material that stretched the conventions of the movies. It is risky to combine horror and humor, and foolhardy to approach them through expressionism. For his first film, Laughton made a film like no other before or since, and with such confidence it seemed to draw on a lifetime of work. Critics were baffled by it, the public rejected it, and the studio had a much more expensive Mitchum picture („Not as a Stranger”) it wanted to promote instead. But nobody who has seen „The Night of the Hunter” has forgotten it, or Mitchum’s voice coiling down those basement stairs: „Chillll . . . dren?””

Cele 400 de lovituri

Cele 400 de lovituri / Les 400 coups
Dramă, Franța, 1958
Regia: François Truffaut

“Un băiat de 12 ani, nesupravegheat și neînțeles nici de părinți, nici de profesori, ajunge delincvent. Intenționînd să realizeze “o combinație de neorealism cu realism pur și simplu și cu sentimente personale” (Gilbrt Salachas), Truffaut “se dovedește a fi deja un cinast clasic, care reușește să facă să țîșnească poezia dintr-un stil și un univers prozaice” (Joël Magny). Împreună cu primele două filme ale lui Claude Chabrol (Frumosul Serge și Verii) și cu filmul de debut al lui Jean-Luc Godard (Cu sufletul la gură), Cele patru sute de lovituri marchează explozia Noului Val și impresionează prin autenticitate, sinceritate, capacitate de a portretiza și de a surprinde esențialul.” (Cinema…un secol şi ceva, 2002)

“Încetul cu încetul, filmul s-a sistematizat într-un fel de cronică a adolescenței, în special a vîrstei de treisprezece ani care este o răscruce grea. Am ales acest subiect, pentru primul meu film, pentru că sînt mai la largul meu cu copiii decît cu adulții. Și firește mă simt mai la largul meu să redau o situație pe care am cunoscut-o nu de mult. În sfîrșit, adolescența este un subiect puțin explorat în cinema și de mari resurse.

400 de lovituri nu este un film autobiografic, dar m-au inspirat anumite împrejurări ale existenței mele.” (François Truffaut) (Pierre Leprohon, Maeștrii filmului francez, 1969)

“Reacția principală a reprezentanților “Noului val” este legată de condiția autorului de film, revendicînd-o întîi în articole, pentru că, după cum bine se știe, majoritatea regizorilor din această grupare au mai întîi critici de cinema. Se paote vorbi, așadar, de un stil al aspirației auctoriale la mai toți, dar parcă aceasta este ilustrată cel mai bine la François Truffaut la care se pot distinge cu claritate două faze și două filme corespondente ale unei evoluții specifice. Prima, de care ne ocupăm aici, ar fi reprezentată de Cele patru sute de lovituri, unde subiectivitatea, expresia personală, cum o numea Claire Clouzot, ține îndeosebi de latura autobiografică, de existența autorului în familie și în societate, și mai puțin de voința sa de manifestare filmică, profesională, stilistică în ultimă instanță, definită, în faza a doua, printr-o comparație ingenioasă cu poncifele cinematografului american, demontate în Noaptea americană. Primul film dă imaginea sociologică a formării personajului – cineast deghizat în autorul total de film – în vreme ce al doilea conține deja atitudinea filmică, stilul unei polemici, și totodată al unei iubiri față de un anumit cinematograf american.” (Ioan Lazăr, Teme și stiluri cinematografice, 1987)

Roger Ebert: „Francois Truffaut’s „The 400 Blows” (1959) is one of the most intensely touching stories ever made about a young adolescent. […] Truffaut’s film is not a dirge or entirely a tragedy. There are moments of fun and joy (the title is an idiom meaning „raising hell”). One priceless sequence, shot looking down from above the street, shows a physical education teacher leading the boys on a jog through Paris; two by two they peel off, until the teacher is at the head of a line of only two or three boys. The happiest moment in the film comes after one of Antoine’s foolish mistakes. He lights a candle to Balzac, which sets the little cardboard shrine on fire. His parents put out the flames, but then for once their exasperation turns to forgiveness, and the whole family goes to the movies and laughs on the way home.”