Cîntînd în ploaie

Cîntînd în ploaie / Singin’ in the Rain
Film muzical, SUA, 1952
Regia: Gene Kelly, Stanley Donen
Cu: Gene Kelly – Globul de Aur pt. cel mai bun actor (musical/comedie), Oscar special pt. contribuţia excepţională – ca actor, cîntăreţ, dansator şi regizor – la afirmarea artei coregrafice în şi prin film

[2] nom. Oscar, în anul în care musicalul lui Vincente Minnelli – Un american la Paris – cu Gene Kelly şi Leslie Caron, obţinea 6 premii Oscar.

“Devansînd moda, Kelly şi Donen exploatează pitorescul nostalgic al anilor ’20, într-un musical antrenant şi plin de umor, despre sfîrşitul cinematografului mut, începutul celui sonor şi primele comedii muzicale de mare montare.” (Cinema…un secol şi ceva, 2002)

“Glorificare a visului american şi celui hollywoodian în special. […] Cel mai profesional musical făcut vreodată, opera unei echipe experimentate, formată din talente complementare.“ (B. Day) (Cinema…un secol şi ceva, 2002)

“Secvenţe celebre: dansul care dă titlul filmului şi care a fost calificat de critică drept ‘cel mai încîntător dans din istoria cinematografului’; dansul lui Donald O’Connor cu canapeaua; secvenţa baletului apaş, cu Gene Kelly şi Cyd Charisse, care a fost repetată timp de o lună, filmată timp de două săptămîni şi care a costat a cincea parte din bugetul întregului film.” (Cinema…un secol şi ceva, 2002)

“Musical inspirat, paradoxal, scenariştilor Adolph Green şi Betty Comden de vechiul şlagăr ‘Singin in the Rain’, ca o savuroasă lecţie coregrafic-muzicală de istorie despre zorii filmului sonor, cînd realizatori şi actori se adaptează, din mers, tehnicii noi. Gaguri vizuale şi auditive bazate pe documentele epocii – ca microfoanele enorme imposibil de disimulat, voci nestăpînite, sunete parazite – produ capodopera! Replică-rapel: ‘Dacă vezi un film, le-ai văzut pe toate…’ Secv. rapel: extravaganta pledoarie pentru dreptul la rîs a lui O’Connor.” (Dicţionar universal de filme, 2002)

“Fără a minimaliza meritele lui Vincente Minnelli în dezvoltarea filmului muzical-coregrafic, vom spune că el se ferea, în general să problematizeze; abia cei care preiau de la el preocupările de gen – Stanley Donen şi Gene Kelly – vor merge pe această cale, vor urmări ca filmele lor să nu fie doar muzică şi dans, ci să aibă şi idei. Ei vor prelua însă de la Minnelli ironia care-i va diferenţia de sentimentalul Fred Astaire.”

Roger Ebert: „There is no movie musical more fun than „Singin’ in the Rain,” and few that remain as fresh over the years. Its originality is all the more startling if you reflect that only one of its songs was written new for the film, that the producers plundered MGM’s storage vaults for sets and props, and that the movie was originally ranked below „An American in Paris,” which won a best picture Oscar. The verdict of the years knows better than Oscar: „Singin’ in the Rain” is a transcendent experience, and no one who loves movies can afford to miss it.”

Să ucizi o pasăre cîntătoare

Să ucizi o pasăre cîntătoare / To Kill a Mockingbird – BAFTA (Oscarul britanic), nom. Oscar, nom. Globulde Aur
Dramă, SUA, 1962
Regia: Robert Mulligan – nom. Oscar
Cu: Gregory Peck – Oscar, Globul de Aur

3 premii Oscar [8]
3 premii Globul de Aur [5]
1 premiu BAFTA
Pemiul Gary Cooper la Cannes

“Un avocat alb din Alabama sare în apărarea unui negru acuzat de viol. Impresionantă mărturie a stărilor de lucruri din Sudul american în anii ’30. În rolul avocatului, străluceşte Peck.” (Dicţionar universal de filme, 2002)

Roger Ebert: „”To Kill a Mockingbird” is a time capsule, preserving hopes and sentiments from a kinder, gentler, more naive America. It was released in December 1962, the last month of the last year of the complacency of the postwar years. The following November, John F. Kennedy would be assassinated. Nothing would ever be the same again – not after the deaths of Martin Luther King, Robert Kennedy, Malcolm X, Medgar Evers, not after the war in Vietnam, certainly not after September 11, 2001. The most hopeful development during that period for America was the civil rights movement, which dealt a series of legal and moral blows to racism. But „To Kill a Mockingbird,” set in Maycomb, Alabama, in 1932, uses the realities of its time only as a backdrop for the portrait of a brave white liberal.”

Noaptea americană

Noaptea americană / La nuit americaine – Oscar, BAFTA, nom. Globul de Aur pt. film străin
Dramă, Franţa, 1973
Regia: François Truffaut – BAFTA
Cu: Jacqueline Bisset

3 premii BAFTA
[2] nom. Globul de Aur

“O echipă de cineaşti filmează ‘V-o prezint pe Pamela’, o dramă despre un tînăr abia căsătorit care vine pe Coasta de Azur să-şi prezinte, părinţilor, mireasa. Aceasta va trăi o iubire mistuitoare cu socrul ei (aluzie declarată la Prima iubire de Turgheniev). Disputele, problemele intime ale interpreţilor se intersectează cu cele ale personajelor jucate, întreaga echipă suferind parcă de o cădere psihică. Cronica dificultăţilor unui turnaj devine un poem al legăturilor afective care-l unesc pe creator de arta sa. Paradoxal, în vreme ce cadrele punerii în scenă vibrează de adevăr, în scenele vieţii reale se simte filmarea.” (Dicţionar universal de filme, 2002)

“Film cu caracter autobiografic şi de confesiune, conceput pe două planuri care alternează şi se întrepătrund: întîmplările ce survin în viaţa unei echipe de filmare, de la primul şi pînă la ultimul tur de manivelă, şi povestea filmului din film. ‘Noaptea americană este o răscruce în care personajele tuturor filmelor mele se întîlnesc şi, totodată, un fel de adio, deoarece există în film o serie de lucruri pe care le prezint pentru ultima oară. Există o serie de lucruri amorsate în alte filme, care se termină aici şi cărora le pun punct.’ (François Truffaut)” (Cinema… un secol şi ceva, 2002)

“Într-un scenariu care arată ca o adevărată partitură, scrisă şi interpretată magistral de Truffaut, nu psihologia personajelor determină ritmul, ci, dimpotrivă, ritmul este cel care determină psihologia personajelor şi povestea lor.” (Pier Paolo Pasolini) (Cinema… un secol şi ceva, 2002)

“Nicăieri ‘uzinei de vis’ nu îi sînt arătate culisele cu mai multă bună credinţă ca în Noaptea americană (La nuit américaine, 1973). Adică fără elanuri demitizatoare şi ironii la adresa profesiunilor filmului. Dimpotrivă, François Truffaut declară în această profesiune de credinţă a sa că ‘cinematograful este mai bun decît viaţa’. El face elogiul echipei sudate care participă trup şi suflet la realizarea unei pelicule. Contribuţia tuturor meseriaşilor este importantă, pare el să demonstreze atunci cînd fixează îndelung aparatul asupra tuturor activităţilor cin ‘culise’, cele care îşi aduc, fiecare în felul lor, contribuţia la zămislirea miracolelor de pe ecran. Pentru el şi actorii protagonişti, July (Jacqueline Bisset) şi Alphonse (Jean-Pierre Léaud) nu sînt decît nişte membri ai echipei de filmare. Persoane cu un echilibru nervos fragil, ei nu reuşesc să-şi învingă tristeţile şi angoasele decît atunci cînd reuşesc să se integreze perfect atmosferei de lucru a echipei.” (Dana Duma, Almanah Cinema 1984)

“Între viaţa particulară a actorilor şi viaţa personajelor se produc interferări de idei şi sentimente, ba chiar de replici şi atitudini. În mod normal, ar trebui oamenii care joacă un film să-şi uite propria existenţă pentru a fi ceea ce le cere filmul să fie; ei trebuie să uite, să zicem, că dincolo de platou e o zi frumoasă pentru că pe ecran trebuie să se vadă că e noapte (ceea ce se numeşte noaptea americană, procedeu tehnic ce dă titlu metaforic al filmului). Dar nu totul poate fi uitat, astfel că în atitudini, în gesturi, în tonurile replicilor se păstrează o parte din viaţa fiecărui interpret. Ba chiar replici întregi ale oamenilor reali intră în textura de replici ale personajelor.” (Stelele Oscarului, vol. 2, 2002)

“Un film despre film, despre cum se creează o operă cinematografică, o demontare şi remontare la vedere a complicatului mecanism al elaborării pe platou a unei lumi o dată cu dezvăluirea surprinzătoare că aceea lume creată nu-i, de fapt, altceva decît lumea propriu-zisă. Noutatea şi surpriza cu care venea aici Truffaut era indestructibila legătură, sudura perfectă dintre realitatea-realitate, realitatea-din-film şi filmul din film, între aceste trei zone circulaţia ideilor, a personajelor şi a oamenilor reali (cei care fac filmul) fiind absolut liberă. La baza acestor recursuri regizorale stă convingerea lui Truffaut că arta filtrează viaţa.” (Stelele Oscarului, vol. 2, 2002)

Replică-cheie: “Oare cinematograful nu e mai important decît viaţa?”

Roger Ebert: „Not only the best movie ever made about the movies but is also a great entertainment.”